miercuri, 28 august 2013

Motive

Eu nu simt nevoia să îmi cânt fericirea,
să înalț imnuri bucuriilor mele.
Poate pentru că sunt rare și durează puțin...
și nu vreau să le scot la suprafață,
ci, din contră, vreau să le păstrez
cât mai mult în mine.
Prefer să-mi folosesc tristețea 
și gândurile sumbre 
ca bază pentru creație.
Poate că, astfel, realizez un fel de schimb:
permițând ca ceva apărut din întuneric
să meargă în afara mea,
primesc un pic de împlinire, 
un strop de mulțumire
și rămân ceva mai veselă.

marți, 6 august 2013

Împrăștiere

Cred că am fost și eu întreagă cândva...
Dar, de atunci, probabil că mi s-au împrăștiat frânturi de ființă
prin toate zonele montane vizitate,
prin toate valurile ce mi-au îmbrățișat corpul,
pe toată plaja ce mi-a primit pașii rătacitori...

Multe elemente ce-mi făceau eul eu
s-au prins de secundele ce au dispărut în decursul anilor,
de fiecare sentiment ce a fost vreodată găzduit în inima-mi,
de fiecare gând ce mi-a colindat cândva prin minte.

Da, probabil că am fost și eu cândva întreagă, 
dar pierd puțin câte puțin din mine în fiecare moment.
Nu știu ce voi mai fi la sfârșit.

Aș vrea să mă adun, să mă recompun cumva,
să recuperez părțile din mine ce au rămas atașate
de persoane ce nu valorează absolut nimic,
care au demonstrat asta chiar ele, 
în ciuda tuturor vorbelor mărețe.

Îmi pare rău că am permis ființei mele
să se apropie de atât de mulți fățarnici!
Uneori... parcă aș vrea să mă păstrez doar pentru mine,
din pur egoism sau poate narcisism.

"Trăsătura cea mai importantă din viața ei a fost aceea de a se fi înșelat mereu în aprecierea oamenilor."
Idiotul - F. M. Dostoievski





miercuri, 24 iulie 2013

Ce mult aș vrea să văd!





Ce mult aș vrea să văd
în lumea asta numită realitate
ceea ce se ascunde în spatele ochilor,
printre cotloanele minții mele...!

Acolo, umbra verde a privirii cade ușor
pe căsuța de pe plajă - 
un adevărat cămin al unor tineri norocoși,
ce sunt înveliți de valuri line,
iar covoarele sunt alcătuite
din scoici catifelate.
În peisajul idilic până și furtunile dezlănțuite departe, în larg,
ar fi o bucurie pentru mine.
Sunetul vântului, melodie cântată de vechii menestreli,
m-ar îndemna să cred că furtuna mă ajută
să-mi caut tainele pierdute în adâncuri,
obsedante fiindcă le-am pierdut
într-un timp indefinit.

Oameni de nisip vin hotărâți și-mi zgârie retina,
încercând să-mi ridice pleoapele obosite:
-Lasă-ne să ieșim! strigă ei.

Fluturi


Se zbăteau fluturi în palma albă a prizonierului -
el se uita la aceștia cu o admirație mută,
dar și cu un fel de frică - ce se va întâmpla oare
dacă fluturii aceia firavi vor scăpa
din palma sa?
Cum va arăta lumea dacă ei
iși vor îndeplini misiunea?
Va fi bine... Va fi pace atunci, 
dar oare ce rău se va abate apoi
asupra mării liniștite?
Să nu uitam că prizonierul
se zbătea și el în palma incertă
a unor gardieni ce credeau
că au intenții bune, cele mai bune,
însă nu realizau răul pe care-l făceau.
Mult timp, un timp ce încă nu s-a sfârșit,
prizonierul parcă vedea cum e strivit,
strivindu-și la rândul său fluturii.
Deschizându-și palma, vedea rămasă în urma lor
doar pulbere de stele.



duminică, 7 iulie 2013

Clepsidra infinitului


Trăim înconjurați de pereți reci, duri, 
de sticlă.
Pășim pe un depozit nesfârșit 
de nisip
ce se scurge încontinuu pe rămășițele
vechii existențe.

În interiorul acestei clepsidre 
infinite, implacabile,
la un moment dat devenim firavele
fire de nisip ce dispar
ca și cum nici nu ar fi existat.

Hai...să lăsăm totuși niște urme,
hai să ne prefacem clipa închiriată 
într-un fel de paradis,
amăgindu-ne cu ideea că totul nu e chiar 
un deșert sinistru.




duminică, 26 mai 2013

Până la capătul liniei







         Nathaniel, agitat si dezorientat, se indrepta spre gura de metrou. Cobori pe scarile normale, nu pe cele rulante, fiindca tot ce isi dorea era sa se miste, sa simta ca nu sta pe loc, chiar daca nu se ducea undeva cu un scop precis. 
            Era ora 21, in ajunul Sanzienelor. Nu-l deranja absolut deloc privirile celorlalti oameni, ce se uitau la tricoul si jeansii lui uzi – afara ploua si el nu avusese umbrela cu el. Dar s-a bucurat, intr-un fel, fiindca picaturile de ploaie ce s-au oprit sa se odihneasca pe hainele lui l-au mai linistit.
            Dave il suparase din nou. Nu putea suporta sa vada cum fratele sau mai mare il ia peste picior in fata colegilor de la dans. Intotdeauna Dave trebuia sa iasa in evidenta, intotdeauna trebuia sa para ca stie totul despre istoria valsului, despre miscarile propriu-zise...si chiar despre compozitorii muzicii pe care repetau. Si intotdeauna trebuia sa-l provoace pe Nathaniel, sa il enerveze atat de tare incat el sa greseasca. Sa greseasca si sa vada privirea aceea aroganta a Christinei si zambetul ei ce se vrea a fi intelegator, dar nu-l face decat sa vrea sa intre in pamant de rusine. Si in plus, prof. Smith l-a mai si pus pe Dave sa danseze cu Christine, zicand ca ar face o pereche grozava. “ Mda…minunatul meu frate…” isi spuse Nathaniel si pleca inainte de a se sfarsi repetitiile.
            Hoinari pe tot peronul, asteptand. Avea de gand sa mearga pana la capatul liniei – asta il linistea intotdeauna. Deprinsese straniul obicei de a studia oamenii din vagonul in care intra, incercand sa le ghiceasca povestea, sa vada dincolo de expresiile lor triste, pentru a ii intelege. In sfarsit, sosi metroul. Se urca, dar nu avea rabdare sa stea pe scaun. Isi cauta castile prin buzunare si porni ultima melodie ascultata – Linkin Park, In the end.
            Pe masura ce statiile treceau una cate una, agitatia ii scazu. Pe cand se apropiau de capatul liniei, ceva ii atrase atentia: un tip  statea in spatele unei fete ce parea foarte speriata, asteptand sa coboare. Se apropie de ei, incercand sa nu atraga atentia barbatului. La o privire mai atenta, vazu ca in mana lui, bine ascuns, era un pistol. Imediat se gandi ca trebuie sa faca ceva.
            -Sarah! Ce ma bucur ca te vad pe aici! Verisorul tau mi-a spus ca are nevoie urgenta de tine, zise el, facandu-i discret fetei cu ochiul, sperand ca aceasta ii va intelege jocul.
            -Hey…incerca ea sa zambeasca. Nu stiu daca pot veni chiar acum…
            -Dar trebuie neaparat! insista el si o lua de mana.
            Mersese prea departe. Tipul ii dadu drumul fetei si acum il imobiliza pe el – era un metrou vechi, prin zona nu era niciun paznic si mai ramasesera doar vreo doi-trei oameni in vagon, ce citeau, avand si ei castile in urechi. Nathaniel incerca sa se elibereze, dar nu reusi. Pistolul barbatului se descarca. Se prabusi, iar intunericul se asternea incet peste imaginea tipului furios si a fetei ingrozite. Mai departe, nimic nu mai avu sens. Intre timp, ajunsesera la capatul liniei.

            Christine si Dave au devenit un cuplu la scurt timp dupa moartea lui Nathaniel. Intr-o seara frumoasa de vara, se intorceau din parc. Au hotarat sa ia metroul, fiindca fata se simtea obosita si ii era putin rau. Pe cand asteptau, Christinei deodata i se facu frig.
            -Dave, da-mi, te rog, hanoracul tau, spuse ea, vazand ca acesta si-l daduse jos.
            -S-a intamplat ceva?
            -Mi-e doar foarte frig.
            -Aici e destul de cald, Chris…
            -Mi-a fost cald si mie, pana acum cateva momente. Nu stiu ce se intampla.
            Mai apoi, pe cand stateau pe scaune, asteptand urmatoarea statie, Christine simti cum cineva ii mangaie parul. Crezu ca e Dave, dar acesta se juca pe telefon. Se sperie, fiindca nu era nimeni pe scaunul de alaturi, dar nu spuse nimic.
            Ajunsa acasa, nu scapa de senzatia neplacuta si ciudata de frig decat dupa ce isi lasa geanta pe scaun, se schimba de haine si se apuca sa mai citeasca putin pentru lectia de literatura engleza.
            Peste o saptamana, Christine merse la biblioteca. In timp ce cauta o carte de care avea nevoie, Joseph Andrews, lumina se opri brusc. Isi scoase telefonul din geanta, incercand sa se foloseasca de lumina lui pentru a vedea pe unde merge. Dar ramase ingrozita, fiindca in fata ei statea Nathaniel. Tipa, dar tocmai atunci se reaprinse lumina. Toti cei din incapere se uitau la ea, intrebandu-se de ce oare a strigat ea. Uitand de carte si de orice altceva, a iesit in fuga din biblioteca, oprindu-se putin in fata oglinzii de la baie. Spaima i se citea in ochi, dar incerca sa se linisteasca, inainte de a merge la seminarul cu scorpia de profesoara ce avea s-o tortureze doua ore. Poate totusi era bine, fiindca asa nu ar mai fi avut timp sa se gandeasca la ce vazuse. Inainte sa intre insa in clasa, ii dadu mesaj lui Dave – “L-am vazut pe Nathaniel.”
            Cand vazu mesajul, Dave se nelinisti imediat – stia ca nu ii sta in fire Christinei sa se sperie de orice si stia ca fata nu ar fi facut asemenea glume pe seama fratelui sau. Desi Dave se purta adesea ca cel mai mare nesimtit cu el, ii era foarte dor de Nathaniel si, de cand acesta ii parasise pentru totdeauna, isi daduse seama cat de mult rau i-a facut. Realizase ca incercase sa il faca pe fratiorul lui sa vrea sa se autodepaseasca folosind metoda gresita. Voia ca Nathaniel sa fie foarte bun in orice activitate, dar facand pe seful cu el si tratandu-l de sus nu isi atrasese decat o profunda antipatie. Stia ca Nathaniel isi pierduse tot respectul pe care il avusese candva pentru el. Si ii parea teribil de rau pentru asta, dar acum nu mai avea ce sa faca. Nathaniel nu mai era cu ei si nu avea sa mai fie niciodata. Sau poate o parte din el ramasese inca acolo? Asta parea sa indice mesajul Christinei. Ii veni o idée, care ii starui in minte restul timpului cat a stat la munca – sa discute cu Amelia.
           

Amelia era cea pe care Nathaniel incercase sa o salvezi atunci cand isi pieduse el viata. Chiar cand usile metroului s-au deschis, in acele momente teribile cand baiatul se prabusea, pe peron se aflau cativa oameni ai legii. Acestia l-au prins pe ucigas, care nu i-a mai putut face nimic fetei.
            Bineinteles, Amelia a ramas langa Nathaniel, mergand cu el si la spitalul la care l-au dus. A participat apoi si la inmormantare, simtindu-se extrem de vinovata. Dar Dave, parintii si prietenii baiatului nu o vedeau asa, nu ii gaseau nicio vina si chiar o tratau cu afectiune, apreciind ca era alaturi de ei.
            Timpul a trecut, iar fata a tinut legatura cu familia lui Nathaniel. De multe ori, Dave si mai apoi, Dave si Christine au venit pe la ea, pentru a discuta despre baiat si nu numai. In timpul acestor vizite, Dave obsevase in biblioteca Ameliei cateva carti legate de diverse fenomene stranii. Intr-adevar, fata era pasionata de astfel de lucruri.

            Dave si Christine stateau pe canapeaua din sufrageria Ameliei. Christine i-a povestit toate lucrurile ciudate care i s-au intamplat in ultima vreme.
            -Crezi ca e intr-adevar Nathaniel? intreba Dave.
            -Totul pare sa indice asta, raspunse Amelia, care ascultase cu atentie.
            -Dar de ce nu imi apare mie? Eu l-am facut sa se simta ingrozitor de multe ori, mie ar trebui sa imi poarte pica.
            -Dave, e adevarat, dar…nu stiu… Ma gandesc ca poate…ceva mai mult de atat il leaga de Christine. Imi cer scuze ca va spun asta sincer, dar ar cam fi singura explicatie.
            Cei doi se uitara la ea uimiti. “Sa fie oare posibil?”se gandea Christine. “Oh, Doamne, am fost un dobitoc, daca e adevarat…” ii trecu prin minte lui Dave.
            -E vreo cale de a afla sigur? intreba el.
            -Cred ca tocmai asta ar vrea si Nathaniel…si de aceea ii tot apare Christinei… Ar fi prea mult daca v-as cere sa ma lasati sa intru in camera lui? Adica…de cand sunt mica pot simti chestii…si am avut diverse experiente ciudate, uneori infricosatoare, dar care s-au dovedit a fi cat se poate de reale.
            -Nu, Amelia. Nu e nicio problema. Vreau sa fac si eu, macar acum, ceva bun pentru fratele meu. Hai sa mergem.

            Pana sa soseasca la casa lui Dave, se inserase, asa ca nucul batran din fata camerei lui Nathaniel arata impunator, iar dinauntru, fereastra parea un adevarat tablou. In acea camera intra Amelia, doar ea, pentru ca le spusese ca trebuie sa fie singura. Fiindca Nathaniel incercase sa o salveze desi nu o cunostea, fiindca el practic murise pentru ea, se formase o legatura intre ei. Tocmai pe aceasta legatura se baza acum Amelia.
            Se plimba prin incapere, se aseza putin pe pat, apoi se ridica si isi trecu mana peste cartile lui Nathaniel. Mai apoi, se aseza pe scaunul de la birou. Atunci, totul se schimba. Pe fereastra se vedeau cazand fulgi mari. Usa camerei se deschise si intra Nathaniel. Parea foarte agitat, dar si incantat. Isi dadu geaca jos, nu inainte de a scoate din buzunar un breloc frumos, in forma de stea. Se aseza la birou, rupse o hartiuta din agenda si scrise: “All the stars are coming out tonight / They're lighting up the sky tonight for you, for you…”
           
Aici, viziunea se intrerupse, dar pentru Amelia fusese de ajuns. Intelesese. Ii chema pe Dave si Christine, ce asteptau nelinistiti in hol.
            -Christine, incepu ea, ai cumva un breloc in forma de stea la tine?
            -Da! Am, raspunse fata, scotand brelocul din geanta. L-am gasit pe scaunul meu de la dansuri, in iarna de acum doi ani. Nu am stiut niciodata cine l-a pus acolo. Era si un bilet cu nsite versuri din…
            -Melodia Rule the World a celor de la Take That, spuse Amelia.
            -Exact! Cum de ai stiut?
            -Tocmai l-am vazut pe Nathaniel scriindu-le, emotionat.
            Pe fetele lui Dave si Christine se asternu imediat uimirea, dar si o mare tristete. Deci era adevarat, Nathaniel chiar simtise ceva pentru Christine. Dar atunci,in acel moment, in camera patrunse o frumoasa lumina aurie si pacea se putea simti in jur.
            -Nathaniel e bine acum, spuse Amelia. In sfarsit, Christine a aflat ceea ce el nu a reusit sa ii spuna niciodata.

            La cateva zile dupa cele intamplate, Dave s-a trezit brusc in puterea noptii. Il visase pe Nathaniel. Acesta ii spusese exact cat de mult tinuse la Christine si de cat timp. Ii zisese si ca il iarta pentru tot ce i-a facut, fiindca a vazut cat s-a chinuit dupa ce a murit el si a inteles de ce se purtase asa. Coplesit fiind de acest vis uluitor, Dave i-a spus Christinei ca nu mai pot fi impreuna deoarece, chiar daca stie ca fratele sau l-ar ierta, el nu vrea sa traiasca simtind ca are alaturi persoana pe care Nathaniel o adorase.

luni, 6 mai 2013

Strigătul



[Privește imaginea de mai sus!
Nu-i așa că parcă auzi strigătul acela
chiar în camera ta, în inima ta?]

De n-aș mai avea un strop
de minte "normală" în cap,
aș începe și eu să țip
ca Tommy din Never Let Me Go!
Dar mai am, din (ne)fericire,
așa că eu strig...doar înăuntrul meu.
Și oh...e un strigăt de furie,
de neputință, de nerăbdare, de neliniște,
de singurătate, de revoltă și...de frică...
Un strigăt ce târăște în vârtejul său
o mie de sentimente confuze,
transformate într-un întunecat caleidoscop
ce nu-mi dă pace. Nu-mi dă pace!
Noaptea, ținută trează de acest continuu strigăt,
doar o agendă și un pix, ce-mi așteaptă mărturia,
mă mai alină.





miercuri, 1 mai 2013

De ce e nevoie de justificare?


De ce e nevoie de justificare
în fața oamenilor cu minte diferită
sau în fața celor cu altfel de nevoi
decât ale mele?
M-am obișnuit deja cu ideea că sunt
o extraterestră, cu gânduri, idei
și sentimente socotite nebunești.
M-am obișnuit deja cu dorința de a trăi
eu pentru mine și numai din așa socotitele-mi slabe forțe.
Nu știu de ce, dar nu mai pot accepta cu ușurință
ca toate minusculele speranțe să-mi fie 
călcate în picioare de dragul
unor aparențe și prejudecăți.
Chiar și o extraterestră ca mine,
are nevoie uneori de mici bucurii,
de firave gânduri bune și de calde îmbrățișări 
de la prieteni dragi.
Nu vreau să mă mai justific
pentru o conștiință curată și o minte limpede,
când rar îmi permit clipe frumoase,
amuzante, liniștite,
până ce îmi aștept viața -
să înceapă.

marți, 30 aprilie 2013

Paralelă



Loc însorit, plin de speranță și visuri permise;
orășel cu aer răcoros și blând,
ce-mi mângâie fruntea plina de gânduri -
și bune și rele;
liceu cu brazi frumoși
și ferestre de la care-mi priveam
viitorul încrezătoare,
De Ce ai zburat pe aripile timpului,
pe aripile a câțiva ani speciali
și m-ai dus într-un decor cenușiu,
cu blocuri și inimi gri?
În decorul uniformizant, visurile
ar fi trebuit să se împlinească,
iar totul să fie măcar pe jumătate de fascinant
din cât era în imaginația mea bogată.
În pustiul gri, aerul păstrează câteva resturi
din vechile dimineți frumoase, iar
visurile se mai trezesc din amorțeală
doar când se aud ecouri de pescăruș.
Nu mai e Neverland, nu mai e locul în care,
oricât de complicat ar fi fost,
puteam să îmi las problemele în spate.
Nu mai simt căldură, ci
zale grele ce-mi înlănțuiesc spiritul.
Acum, singurele bucurii mi le fac
amfiteatrele goale, nevinovate astfel
și câțiva oameni frumoși.

duminică, 3 martie 2013

Simplitate




La început de lună a renașterii,
hai să învățăm să ne bucurăm - de lucruri simple.
Un mărțișor primit de la un necunoscut,
explorarea anticariatelor din Centru
o intervenție amuzanta,
aparate foto frumoase zărite prin metrou,
suava atingere a vântului ce aduce in amintire Marea,
parfum de rodie pe o eșarfă sau poze -
într-un amfiteatru gol.
Eliberați lucrurile frumoase și simple
din borcănașul cu capacul pus al zilelor
monotone, gri, prăfuite!



joi, 14 februarie 2013

This is the life



În ora târzie a fericirilor de odinioară,
agenda portocalie se deschide în fața mea,
trăgându-mă de mânecă:
”Hai, zmângălește ceva aici”, spuse ea,
cu voce de pian.

Prin întunericul nesigur din mine
se furișează încet raze de lumină arămie:
știu că nu pot desluși ce va fi mâine
și renunț să trag cu ochiul în spatele
draperiilor ce-mi ascund viitorul.
”This is the life”, vorba cântecului.



duminică, 10 februarie 2013

Leagănele

Aș fi adorat o grădină mare,
cu o livadă întinsă de piersici.
În mijlocul ei, aș fi văzut două leagăne,
legate de crengile copacilor înalti ce se profilează
pe cerul anotimpurilor.
Mi-aș fi uitat ființa acolo ore întregi,
ce s-ar fi metamorfozat în frunză sau fum
și ar fi zburat liniștită peste toată 
realitatea sumbră.
Celălalt leagăn ar fi mereu păstrat pentru umbra mea - 
eu aș pleca; ar trebui să trăiesc,
dar pe ea aș fi lăsat-o acolo, 
în liniștea feerică a livezii de piersici.


Provocare: "Ce gânduri îți inspiră imaginea de mai sus?" Altceva, găsiți aici.

Aerul




Aerul e plin de tablouri:
tabloul civilizațiilor impunătoare apuse,
tabloul tinereței trecute a artiștilor,
tabloul copilăriei mele, în care visam
să devin un respectabil om de știință
și colecționam articole de revistă;
tabloul viselor tale, al iubirii tale, cititorule,
al lacrimilor noastre, vărsate din n motive.
Aerul e plin de tablouri.
Inamicul lui e vântul,
ce-l trimite direct în negura uitării.

Ardere spirituală




Nu pot să te privesc fără să te urăsc,
pentru că ești imaginea îngerului decăzut
Căruia atunci când sufletul îi dădeam, el râdea,
crezând că e doar ceva în plus pentru colecția sa
de păpuși de porțelan.
Iar acum sufletul mi-e negru, din nou
si mă doare nu numai răceala ta,
ci și privirea glacială ce stinge
curajul Phoenixului de a renște mai puternic.
Simt cum setea de răzbunare încet mă cuprinde
și incep să-mi învăț degetele să se pregătească
pentru crima ce va urma,
o crimă pe care din plin o voi savura,
iar apoi cu aripi de înger voi mânji pereții camerei mele.
Și sângele va străluci acolo, în întuneric
Și apoi în pași de dans voi călca pe aripile tale,
în timp ce voi bea din cupa fericirii
de a-mi aparține mie, nu altora;
dar mai întâi te-aș tortura,
înfigându-ți cuțitul propriilor vorbe,
propriilor promisiuni și cuvinte goale
în acea inimă a ta ce nu-mi mai e familiară.
Apoi liniștea ușor se va cerne
și va ninge cu steluțe de amintiri în camera mea,
amintiri ce nu includ prezența ta.
Amintirile cu tine le închid într-o cutie frumoasă, de cristal,
o cutie ce, într-o zi, din degetele-mi va aluneca
și se va pierde în imensa prăpastie a timpului.
            și gata: Phoenixul trebuie să renască!





Aceasta este o poezie specială, realizată în colaborare cu Mirgham.