Septembrienisme (observație)

cumva, unii ani sunt simetrici -
chiar dacă nu în totalitate.
cumva, întodeauna septembrie
pare că
e luna în care am
cel mai mult curaj
și cea mai mare nevoie
să îmi las ideile să iasă
afară la joacă,
printr-o natură încă în viață,
dar obosită și gata să renunțe
la toate tristețile și bucuriile
sub forma unui minunat vârtej
de frunze ruginii dansând
prin vântul schimbării.

nu decembrie e sfârșitul.
nu ianuarie e începutul.
pe peronul meu, septembrie e,
aproape întotdeauna, hotarul:
după - totul reîncepe, cumva

Și de ce? (Imposibile idile cosmice)

și de ce nu m-aș considera eu
o micuță planetă?
o micuță planetă cu milioane
de idei și sentimente nedescoperite
de niciun explorator,
cu numele meu sau
al altora.
o micuță planetă ce a visat
la o planetă mai mare,
la fel de misterioasă și
de neînțeles, practic
de nepătruns.

nu s-a putut. nu se poate.
planetele sunt solitare, deși
par a se aduna, pentru un timp,
în galaxii.

trebuie să fim conștienți că
o apropiere prea mare
ar fi periculoasă -
pentru oricare planete ce
nu ar respecta distanța
care asigură existența
(solitară - nu uitați!)

there was pretty dark and gloomy 

and i couldn't help but

feel

that all that is inside me,

since without the prospect

of you being near again -

i'm incomplete.

i have to live in darkness now -

how can one do that, if

darkness is nothing? 

can the nothing be comfortable?

well, it may be, if one is used to it,

as i actually grew fond of it

and wouldn't know

how to act in sunlight.