duminică, 9 februarie 2014

Realități (C.D.)

Terenul de la marginea faimoasei metropole
poate trece neobservat de unii oameni,
obsedaţi doar de ideea de a ajunge
mai repede la metrou sau
la vreo benzinărie.

Pentru domnul Kingsley, însă...
Terenul acela era ”acasă”.
Avea o căsuţă drăguţă, cu etaj,
în care trăia împreună cu soţia
şi cele trei fetiţe.

După o săptămână de muncă la birou,
în weekend se ocupa mereu de fiicele sale.
De curând, o ajutase pe Kim să-şi facă
temele la matematică.
-Jane, spuse el, draga mea,
interpretezi minunat această melodie
a lui Chopin!
Duminica i-a fost rezervată Keirei.
Au mers în oraş pentru a-i lua
fetei instrumente pentru pictură.
După sfârșitul sesiunii de cumpărături,
cei doi s-au plimbat
prin parc.
-Tată, spuse Keira, mă gândeam
să desenez o tablă de şah, dar vreau
să surprind chiar un joc adevărat,
care să se termine cu un mat.
Te superi dacă jucăm
după ce ajungem acasă?
-Nu, bineînţeles că nu.

Au pornit înapoi,
Printr-o ploaie măruntă.


Pentru Ruth, terenul acela era locul
în care se simţea cel mai bine.
La liceul de acolo
preda istorie elevilor
pe care îi credea absolut neimportanți.


În preajma vacanţei, ea 
preda unor boboci.
Aceştia, foarte entuziasmaţi,
discutau despre cum îşi vor petrece
zilele libere.
-Despre ce zile libere vorbiţi voi acolo?
întrebă Ruth.
-Despre vacanţă, desigur, doamnă.
-Pe mine de ce nu m-aţi anunţat
de aşa ceva?! Eu aş fi venit aici,
ca de obicei.

În acea zi, plecă spre casa ei goală
gândind:
”Ce copii!”
După ce intră, o întâmpină călduros
singurătatea de-acasă.
Dar Ruth a învăţat să o ignore –
se retrase imediat în birou
şi începu să studieze cărţi
despre draga ei istorie.

Afară ploua mărunt.

 Afară ploua mărunt. 
Asistenta, în halatul ei
de un alb imaculat
pătrunse în salon,
ducând o tavă
cu nişte cutiuţe
şi două pahare cu apă.

-Domnule Kingsley, Ruth,
puteţi lua o pauză
de la jocul vostru de şah acum.
E timpul să vă luaţi medicamentele.
Haideţi, purtaţi-vă frumos.



                













După ce aceştia au ascultat-o liniştiţi
asistenta se duse spre fereastră.
Tocmai începuse să plouă mai tare.
Se gândi că ar trebui să-l roage
pe soţ să vină să o ia
de la sanatoriu.
-Mi-am uitat umbrela, tocmai azi.

Anisia (C.D.)



Pe vremuri, în Grecia Antică, trăia o fată pe nume Anisia;
ea făcea cinste numelui purtat, fiindcă într-adevăr era de o frumuseţe unică – 
până şi Zeus se îndrăgosti de ea, nefiind în stare să îi reziste.

O văzu întâia dată pe malul unui râu, căutând în pădure diverse substanţe
din care să-şi facă noi vopseluri.
Impresionat, dar nedorind să îşi arate chipul încă, stăpânul zeilor îi spuse doar:
”Mai frumoasă ca o zi de primăvară eşti, Anisia - şi mai încântătoare decât dansul stelelor oglindite în râul de aici!”

Dezorientată, Anisia se uită în jur şi nu văzu pe nimeni –
crezuse că e Dimitris, logodnicul ei, dar nici urmă de el prin pădure.
Fugi repede acasă. Mai cu treabă, mai cu desenat, ziua trecu
şi ea la misterioasa voce nu se mai gândi.

În zilele următoare, Dimitris o luă cu el la vânătoare.
Pe când pregătea masa, întinzând ce avea în coşulet
pe pătura de iarbă şi de flori… văzu un cerb apropiindu-se.
Iubind animalele, Anisia se ridică uşor şi îi spuse:
”Pleacă de aici, dragă cerbule! De mai zăboveşti mult,
Dimitris şi ceilalţi te vor vâna fără milă…!”
Dar cerbul se apropia din ce în ce mai mult de ea,
până ce fata putu să-l atingă.
Atunci se auziră vocile vânătorilor, Anisia se întoarse
puţin, dar surpriză!
Mâna ei rămase în aer, fiindcă cerbul dispăruse.
Se sperie, dar, din nou, nu spuse nimic nimănui.

La ceva timp după aceste curioase întâmplări,
Anisia merse la templul zeiţei Athena – i-a adus
ofrande şi i-a povestit tot ce i se întâmplase.
Nu  a primit vreun semn care să o lămurească
de la zeiţă.
Când a plecat de-acolo a trecut pe lângă o bătrână –
 i-a dat bineţe şi o floare din buchetul ei.
Nu a mai văzut, desigur, că bătrâna a călcat floarea
ei în picioare, apoi s-a evaporat, la fel ca cerbul.

În noaptea aceea, Anisia era îngrijorată şi a adormit greu.
Când somnul o doborî, visă că
Dimitris venise la ea acasă şi o invita 
la o plimbare pe plajă. 

A doua zi, fata decise să arunce o privire 
pe-acolo, crezând că poate Athena i-a trimis un semn.
Mare îi fu mirarea când îl găsi acolo
chiar pe iubitul ei.

Când se înseră, cei doi încă mai pălăvrăgeau –
ajunseseră între timp la stânci. Atunci
se întâmplă cel mai straniu lucru dintre toate:
Anisia văzu apropiindu-se de ei un om;
acela era un alt Dimitris! El o striga pe nume
şi o întreba unde a dispărut toată ziua.



Când al doilea Dimitris ajunse la câţiva metri,
primul Dimitris dispăru - ş-atunci se petrecură
mai multe lucruri deodată:
Anisia ţipă, o furtună se porni din senin
şi un vînt nemilos o împinse pe fată de pe stânci,
făcând-o să piară în valurile dezlănţuite.
Dimitris încercase să o prindă, dar fără folos.

Femeia de la templul Athenei fusese Hera –
deghizată.