In vara acestui an, cateva fete au dat o mini-petrecere a burlacitelor pentru o prietena de-a lor. Ele ar fi vrut ceva mare, la un club, cu muzica buna si stripperi...tot tacamul...dar Melody nu a vrut: "Haideti, fetelor, stiti ca nu sunt eu genul ala. Apreciez ce vreti sa faceti dar va spun sincer ca nu vreau asa aceva." Asa ca, pana la urma, au mers la o cabana pe care o avea Beth, matusa uneia dintre prietenele ei, Mary.
Au ajuns la cabana in amurgul unei frumoase si calduroase zile de vara. Era o temperatura placuta afara, asa ca si-au lasat bagajele in camerele lor si au iesit sa vada lacul care era la cativa zeci de metri de cabana.
-Deci, acum esti multumita, draga Melody? intreba Sharon.
-Daa! Imi place la nebunie aici! Multumesc ca te-ai oferit sa petrecem aici cateva seri, Mary!
-Nu e nicio problema, spuse Mary. Trebuia sa avem si noi parte de ceva special pana la marele eveniment, nu-i asa?
-Da..cred ca ai dreptate, zambi Melody.
-I-ai spus lui Connor ce faci? intreba curioasa Jessica.
-Da, Jess. Vroia sa vina si el sa vada daca e totul in ordine pe aici.
-Ce? facura toate cele trei fete. Sper ca nu va aparea pe aici! Nu trebuie sa fim decat noi aici!
-Stati, mai, linistite. Nu va veni. Pana la urma a realizat si el asta. Oricum, ne vedem la nunta, nu? rase Melody.
Si continuara discutia despre apropiata zi a nuntii, despre unde isi alesesera sa petreaca luna de miere, chestiile obisnuite in astfel de situatii. Se facuse deja noapte cand s-au intors la cabana. Au decis sa isi puna un film romantic si ce putea fi mai bun decat A Walk to Remember?
Pe cand se uitau emotionate cum Landon incerca sa o convinga pe Jamie sa repete in continuare cu el pentru piesa de teatru, Melody a simtit ceva ciudat.
-Fetelor, voua nu vi se pare ca e putin mai frig aici ca acum cateva minute?
-Nu...Mie mi se pare chiar foarte cald, raspunse Mary.
-Da, si noua la fel, zisera si celelalte doua.
"Probabil ca mi s-a parut mie, doar..." Dar fenomenul nu a incetat, iar Melody si-a luat pana la urma un hanorac pe ea, moment in care fetele au intrebat-o daca glumeste sau ei chiar ii e asa frig.
Filmul a continuat, toate se uitau atent. Spre sfarsitul filmului, Sharon si Jessica incepusera sa lacrimeze. Atunci, Melody o observat alta ciudatenie. Cumva, isi indreptase privirea spre tocul usii deschise. Se incrunta cand vazu ceea ce parea a fi apa scurgandu-se de pe clanta. Destul de multa apa.
-Fetelor...sigur nu faceti voi vreo gluma? intreba ea.
-Ce gluma sa facem, ma? intreba Mary, stergandu-se la ochi cu un servetel.
-Ma refer la apa aia care se scurge de pe clanta? Cum ati reusit sa faceti asta?
-Dar, Melody...nu e nimic acolo! spuse Sharon.
-Cum? Nu vedeti nimic?!
-Nu. Totul e perfect normal.
"O fi de la emotiile pentru nunta" se gandi ea, incercand sa ignore apa pe care o auzea in continuare picurand. Isi vazura de lucrurile lor, iar pe la 2 jumatate se pregateau de culcare. Veni si randul lui Melody sa mearga la baie. Pe cand se spala pe dinti, auzi iar apa pe podeaua baii. Verifica robinetele, dar toate erau bine inchise. Cand se intoarse sa iasa, vazu ceva ce o inspaimanta cu adevarat. Pe podea era un buchet de trandafiri, uzi, care cu siguranta nu fusesera acolo mai devreme. Se apropie de ei, dar acestia disparura, pentru ca doua secunde mai tarziu sa reapara.
-Fetelor! Veniti repede! tipa ea.
-Ce s-a mai intamplat acum? intrebara ele.
-Voi chiar vreti sa spuneti ca nu vedeti buchetul ala ud de trandafiri?
-Buchet de trandafiri? Melody, ce e cu tine astazi? Te porti asa de ciudat...
-Eu ma port ciudat?! Voi nu vedeti ce se intampla aici! striga viitoarea mireasa, fiind insa convinsa ca probabil a innebunit.
-Haide, zise Mary. Cred ca ar fi mai bine sa ne culcam.
-Da...accepta Melody.
Noaptea nu s-a mai intamplat nimic ciudat. Ziua urmatoare si-au petrecut-o pe marginea lacului sau vizitand imprejurimile, facand zeci de poze. Melody se mai linistise. Spre seara insa, a vorbit cu Mary din nou despre buchetul ciudat. Aceasta a spus ca ar trebui sa vorbeasca cu matusa ei, asa ca au sunat-o si au pus telefonul pe speaker.
-Buna, Beth! Am vrea sa te intrebam ceva, incepu Mary.
-Ce s-a intamplat? raspunse aceasta binevoitoare.
-Ai idee daca s-a petrecut ceva mai...ciudat...pe aici?
-Hmm....de fapt...da. Chiar a fost ceva...dar asta cu mult timp inainte sa cumpar eu cabana. Nu ar trebui sa va intereseze asta acum.
-Suntem doar curioase. Te rog, spune-ne, matusa! o ruga Mary.
-Dar nu vreau sa o nelinistesc pe Melody tocmai acum.
-Voi fi in regula, Beth, nu iti face griji, minti fata. Spune-ne despre ce e vorba.
-Sunt zvonuri ca aici, acum zece-cincisprezece ani, un cuplu si-a tinut petrecerea de nunta. Se stiu chiar si numele lor, Amanda si Lucas. Se spune ca seara, Amanda a iesit sa priveasca lacul. Dupa ea au venit, Oliver si Jake, doi prieteni ai mirelui, beti de abia se mai puteau tine pe picioare.Au incercat sa abuzeze de mireasa, iar aceasta a putut doar sa inainteze in lac, ingrozita, pana cand cei doi se apropiasera totusi foarte mult de ea. Din nefericire insa, s-a impiedicat de ceva de pe fundul lacului si a cazut. Nu s-a mai ridicat. Nu stia sa inoate. A doua zi, prietenii idioti ai lui Lucas si-au amintit ce facusera, au spus totul si au venit oameni sa cerceteze lacul. Pana la urma, au gasit-o pe Amanda, inecata. e o poveste teribila. Nu stiu de ce ati vrut s-o auziti, incheie Beth.
Fetele ramasesera inmarmurite, iar Melody era palida. Deci asta era...Mireasa din lac inca era acolo. si o bantuia pentru ca si ea avea sa se casatoreasca in doua zile.
-Melody! Sa stii ca asta nu inseamna nimic, incercara fetele sa o linisteasca. Maine vom pleca de aici si totul va fi bine.
-Hai, sa mergem inauntru, propuse Sharon. Deja nu mai imi place asa mult locul asta...
Dar, cand ajunsera in cabana, au vazut toate, nu numai Melody, un lucru bizar: pe canapea, care era plina de apa, zacea o rochie de mireasa uda si murdara de noroi. Cand Mary s-a apropiat de ea, a disparut, la fel ca buchetul de trandafiri. Speriate, au hotarat sa ramana impreuna intr-o camera, sa astepte ivirea zorilor ca sa poata pleca de acolo.
La un moment dat insa, Melody a trebuit sa mearga la baie. Mary a ramas in fata usii baii, ca sa auda daca fata are vreo problema. Dupa cateva minute au auzit-o tipand. In fata lui Melody aparuse, de aceasta data intreaga, nu doar buchetul sau rochia ei de mireasa, Amanda. Era translucida, cu paru-i blond incalcit si murdar, cu rochia sfasiata. Plutea la 10 cm de podea, iar de pe ea se scurgea intr-una apa. Mary a incercat sa deschida usa, dar fara rost. Melody ramasese blocata cu Amanda si nu aveau cum sa o scoata de acolo.
Alarmate de tipetele lui Melody si Mary, au venit si celelalte doua. "Trebuie sa facem ceva!" "Dar ce? Nici macar nu credeam ca exista fantome, de unde sa stim cum sa scapam de una?!" "Am o idee, spuse Mary. Sa o sunam pe matusa Beth, poate stie unde locuiesc acei barbati, Oliver si Jake, si sa-i aducem aici, sa ii ceara iertare Amandei!" Zis si facut. Aflara ca Jake locuia la o jumatate de ora de mers pe jos, asa ca Jessica si Sharon alergara sa il gaseasca. Mary a ramas in cabana, chinuindu-se in zadar sa deschida usa in spatele careia se aflau viitoarea mireasa si mireasa fantoma. Incaperea se umplea repede de apa, iar Melody era ingrozita, tintuita in loc de privirea ucigatoare a Amandei.
Fetele ajunsera la casa lui Jake si ii spusera pe nerasuflate tot ce se intamplase. Barbatul, auzind acestea, s-a speriat ingrozitor, zicand ca nu are de gand sa mai dea ochii cu Amanda.
-Asculta, incepu Jessica. Nu am de gand s-o las pe prietena mea sa pateasca ceva doar pentru ca tu te-ai purtat candva ca un porc! Asa ca ori vii cu noi, ori vii cu noi!
Si il tarara dupa ele, sub amenintarea ca daca nu vine cu ele, vor chema politia sa il convinga. Ajunsera inapoi chiar cand Melody striga ingrozita ca baia s-a umplut de apa, ajungandu-i pana la umeri. "Deschide tu usa!" ii spusera fetele taios lui Jake.
Cand barbatul atinse clanta, usa se deschise numaidecat, iar toata apa navali peste ei. Atunci, Amanda se intoarse spre el si fete. Il tranti pe Jake in apa si se apropie si mai mult de el, punandu-si mainile reci in jurul gatului sau. Atunci, fetele incepura sa se roage, pentru ca altceva nu stiau ce sa faca. Jake, ingrozit, incepu sa planga: "Amanda, nu pot sa iti spun cat de rau imi pare pentru ce am facut in seara aia! Am fost niste nenorociti, si eu si Oliver! Imi pare extrem de rau...Nu pot indrazni sa iti cer sa ma ierti, dar te rog sa le lasi in pace pe aceste fete. Ele nu ti-au gresit cu nimic. Te rog, Amanda...!"
Atunci, mireasa ii dadu drumul. Desi ei nu o mai puteau vedea, imaginea ei se reflecta in apa care disparu cateva clipe mai tarziu. Cu totii rasuflara usurati. Fetele au plecat de acolo doua ore mai tarziu, cand a ajuns Connor sa le ia. Se pare ca, pana la urma, tot fusese nevoie ca el sa vina...
-Of, Evelyn...Esti asa distrata uneori! Ma refer la tipul de acolo, cel cu bluza alba!
-A...stiu ca il cheama James. E cu an mai mare ca noi, daca am fost informata corect.
-Aha. Hai sa plecam de aici. Trebuie sa intre profa.
Cu aceasta conversatie a inceput totul. Au trecut cateva luni de atunci, de cand Evelyn si Debbie erau in curtea liceului, analizand persoanele din apropierea lor, iar unele lucruri s-au schimbat, desi nu in mod evident. Din acea zi, Debbie a devenit tot mai interesata de James. Nu ar fi stiut sa explice exact de ce, poate din cauza chipului sau dragut, asemanator cu al unui ingeras -cum il vedea ea- sau...atitudinea lui...sau...altceva necunoscut ei. Timpul a trecut, luand totul cu sine, dar modificand sentimentele fetei. La inceput, ii placea sa il urmareasca, sa vada incotro se duce, sa ghiceasca de unde vine. Pe urma, se bucura cand ii aparea din senin in cale, coplesind-o pe Evelyn cu observatii de genul "Nu-i asa ca e foarte dragut James azi?". Apoi, a venit partea mai grea: trebuia sa suporte absenta lui. De fiecare data cand James lipsea, parea ca ziua e mai mohorata. Atunci, Debbie ii cauta pe tipii cu care el umbla, dar nu era printre ei. Curand, ceea ce incepuse ca o simpla curiozitate, capatase o mai mare amploare, pe care Debbie nu o prevazuse si nici nu o dorise.
-Evelyn...incepu ea intr-o zi, pe cand erau la fereastra clasei lor.
-Da. Ce e? Ai patit ceva?
-Cred...cred ca imi place. La modul serios.
-Cine, mai?
-James! Cine altcineva?! De cine altcineva ti-am tot vorbit eu?
-Iarta-ma, Debbie. Glumesti, nu?
-Nu.
-Atunci, cred ca avem o problema...
-Mda....
In vacanta de Paste, Debbie a mers in vizita la niste rude. Teribila coincidenta, dar acestea stateau in acelasi oras cu James. Cand a mers acolo, tot drumul se uita pe geamul masinii, poate l-o zari si pe el. Nu a fost asa. La fel a facut si cand a plecat. Deja isi pierduse speranta ca il va mai vedea, si se intristase pentru ca mai era destul de mult pana la inceperea scolii, cand, la iesire din oras, langa parc, il vazu. Era James, impreuna cu niste prieteni. Foarte fericita, apuca telefonul si ii trimise mesaj lui Evelyn: "Evelyn, Evelyn, l-am vazut! L-am vazut pana la urma! Oh, e atat de draguut....I love him!" Probabil ca mare i-a fost mirarea prietenei sale, fiindca i-a trimis inapoi: "Da?" Si a fost da, pentru ca, fara sa vrea, in mod prostesc si total inconstient, Debbie se indragostise de o persoana pe care abia o cunostea!
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, pana cand, intr-o zi de vara, cand scoala era pe sfarsite, s-a intamplat ceva ce a facut-o fericita pe Debbie, dar care a deranjat-o pe Evelyn. Intrasera intr-un magazin si i-au gasit acolo pe James si un prieten de-al lui.
-Buna, Tim! a spus Debbie.
-Oh, buna fetelor! a raspuns el.
-Pe mine nu ma salutati? Sunt James, sa stiti, zise baiatul zambind.
-Buna, James! raspunsera ele.
Cand au iesit, Debbie era foarte vesela ca, in sfarsit, putea vorbi cu James. Lui Evelyn insa i se paruse putin infumurat. "Haide, Evelyn, fii serioasa! El incerca sa fie doar amabil." "Mda, probabil" ii raspunsese fata.
Pana la sfarsitul scolii, Debbie si James au format un cuplu, spre marea fericire a fetei si spre nelinistea lui Evelyn, care era convinsa ca ceva nu este in regula in toata povestea asta. Desi nu-i placea, a trebuit sa taca si sa nu comenteze ceva rau despre James. Tinea prea mult la Debbie ca sa ii bage idei in cap si in plus, nu o mai vazuse niciodata atat de vesela. De cand era cu James, Debbie parca stralucea, iar toate grijile si lucrurile care o intristau disparusera ca prin magie.
Intr-o zi, pe cand vara era pe sfarsite, Evelyn se dusese in vizita la un bun prieten de-al ei si de-al lui Debbie, Anthony.
-Hei! Buna, Evelyn!
-Buna, Anthony...
-Ce s-a intamplat de ai fata asta?
-Hmm....nimic in mod special...Doar ca nu il suport pe James! Ma scoate din fire! Mi se pare un idiot egoist si plin de sine!
-Oh, da' cine il suporta? Hai, linisteste-te, o sfatui Anthony.
-Debbie il suporta. Si nu doar atat! Se pare ca il adora. Si mi-e frica sa nu o raneasca...Debbie nu merita asa ceva.
-Evelyn, Debbie trebuie sa vada singura ca ceva nu e in ordine. Iar daca se va intampla ceva, noi vom fi aici pentru ea, okay?
-Vom? Si tu?
-Bineinteles! Chiar crezi ca as putea s-o abandonez la greu? Drept cine ma iei?
-Ai dreptate, Anthony. Iarta-ma te rog.
Pe cand discutau acestea, pe o banca din apropierea lor se asezasera James si niste prieteni de-ai lui. James si Anthony stateau in acelasi oras.
-Evelyn, ce faci? Stii ca nu e frumos sa tragi cu urechea, nu? glumi Anthony cand o vazu pe fata atenta la ce vorbeau baietii.
-Sshhh! Am auzit numele lui Debbie pomenit!
-Deci, James, cat mai continui sarada asta?
-Hmm...nu stiu...sa vad...
-Dar ai castigat pariul,sa stii.Am vazut ca ai putut deveni prietenul ei fara prea multa bataie de cap.
-Vrei sa taci din gura?! Sa nu te auda cineva. Si nu mai pomeniti de asta. E treaba mea cand termin.
-Ai auzit, Anthony?! Nemernicul e cu Debbie ca sa castige un afurisit de pariu! Il nenorocesc, ii...ii....izbucni Evelyn, auzind conversatia baietilor.
-Da, am auzit. O sa te ajut si eu la nenorocirea lui, dar acum trebuie sa te linistesti. Nu rezolvi nimic daca te enervezi. Ne vom gandi noi la ceva.
-La ce sa ne gandim? Eu ma duc sa ii spun lui Debbie! zise Evelyn si fugi spre statia de autobuz.
-Evelyn, stai! Nu te va crede...adauga Anthony incet.
Evelyn s-a dus direct acasa la Debbie. Tot drumul a fost agitata, nervoasa, dar in fata usii camerei prietenei sale, s-a calmat brusc, dandu-si seama ca habar nu are cum sa ii spuna asa ceva. Poate era mai bine sa plece si sa se gandeasca la ceva impreuna cu Anthony. Chiar cand voia sa se intoarca, Debbie a deschis usa.
-Evelyn! Draga mea! spuse ea, imbratisand-o. Ce ai? S-a intamplat ceva?
-Debbie...A...incerca fata sa deschida gura, dar o inchise repede la loc. Cred ca ar fi mai bine sa vin altadata.
-Ei, cum asa? Stai cuminte...Spune-mi? Ce te supara?
-Debbie, stii ca tu esti prietena mea cea mai buna, nu? Si ca tu esti mai importanta decat toti, nu? Si ca as face orice ca sa te vad fericita,nu?
-Da...sigur ca stiu...Dar ma sperii! Ai patit tu ceva de incepi asa...
-Si, ca prietena a ta, am datoria sa iti deschid ochii, nu?
-Da, dar...
-Of, Debbie! James nu e cu tine pentru ca te iubeste! E cu tine ca sa... castige un pariu...Poftim, am spus-o!
-Evelyn! Cine ti-a spus prostia asta? Si cum poti sa crezi asa ceva?
-Nu mi-a spus nimeni, Debbie! Chiar eu am auzit.
-Nu, nu te credeam in stare de asta! Stiu ca nu il placi pe James, dar sa inventezi asa ceva...Ce s-a intamplat cu Evelyn pe care o iubesc eu?!
-Sunt aceeasi Evelyn, Debbie! Aceeasi Evelyn care tine la tine si incearca sa iti deschida ochii. Dar vad ca deja e prea tarziu...Nu ma crezi, nu-i asa?
-Imi pare foarte rau, dar cred ca ar fi mai bine sa pleci.
-Asa e. Vad ca nu mai am ce face aici.
-Anthony...ce am facut? plangea Evelyn, discutand cu baiatul la telefon.
-Nu mai conteaza acum. Tu ai facut doar ceea ce credeai ca e mai bine pentru prietena noastra.
-Mda...dar acum nu mai pot sa fiu acolo, langa ea. Si ea e tot cu idiotul ala!
-Trebuie sa o facem sa deschida ochii. Neaparat. Am o idee. Ce-ar fi daca...
Cateva zile mai tarziu, Anthony a mers sa o ia pe Debbie pe la el, pe motiv ca nu a vazut-o si nu a mai discutat cu ea de foarte mult timp. In masina, ea i-a povestit despre intamplarea cu Evelyn, intrebandu-l ce parere are. El i-a raspuns ca nu ar trebui sa fie asa dura cu Evelyn, pentru ca fata nu i-a zis de pariul lui James cu rautate, ci fiindca tine la ea.
Evelyn era in acelasi parc in care auzise despre pariu. Il chemase pe James acolo sa vorbeasca ceva cu el. In acelasi parc trebuia sa ajunga in orice moment si Anthony cu Debbie. Evelyn spera din tot sufletul ca ideea baiatului sa functioneze, fiindca nu stia ce altceva sa faca daca asta dadea gres.
-Buna, Evelyn! Ce s-a intamplat? intreba James vesel.
-Ce s-a intamplat? S-a intamplat ca stiu de micul tau secret!
-Ce secret? Despre ce tot vorbesti acolo?
-Stiu de pariu, okay? Ai de gand sa negi ca asta e Debbie pentru tine? Un pariu?
-Oh, de asta ziceai...
-Intocmai.
-Nu o sa iti foloseasca la nimic faptul ca stii. Chiar crezi ca Debbie va inghiti asta? Evelyn, te rog...O sa ma duc la ea cu niste ochi de catelus si o sa-i zic ca nu stiu nimic despre niciun pariu si ca nu stiu de ce prietena ei cea mai buna ar vrea sa inventeze asa ceva. Mereu ma va crede pe mine, Evelyn!
-Esti un ne...incepu Evelyn, dar fu intrerupta de...Debbie.
-Deci e adevarat? Ce mi-a spus Evelyn?
-Debbie! Ce cauti tu aici? Nu, bineinteles ca nu! Nu ti-as face asa ceva, scumpo! incerca James sa se apere, desi isi dadea seama ca fusese descoperit.
-Sa nu indraznesti sa imi mai spui asa o data! Nu am fost, nu sunt si nici nu voi fi! Nu vreau sa mai stiu nimic de tine niciodata! spuse Debbie. Evelyn...vrei sa vii cu mine?
-Bineinteles...
Aceste fiind zise, Evelyn, Anthony si Debbie plecara inspre casa lui Anthony.
-Debbie, imi pare rau, dar a trebuit sa te aducem aici, altfel nu ai fi crezut, incepu baiatul.
-Pot sa spun si eu ceva? intreba ea.
-Desigur.
-Evelyn, iarta-ma! Te rog, iarta-ma! Trebuia sa te ascult cand ai venit la mine...Oare ma poti ierta vreodata?
-Sigur, draga mea. Nu pot sa ma bucur decat ca acum stii adevarul. Stiu ca va fi o perioada groaznica, dar eu si Anthony vom fi alaturi de tine.
-Va multumesc, prieteni!
Intr-adevar, asa cum a prevazut Evelyn, a urmat o perioada teribila pentru Debbie. Dupa mult timp, a reusit sa isi gaseasca o oarecare liniste si s-a resemnat cu gandul ca James pe care l-a iubit ea nu a existat niciodata. Au fost momente cand s-a urat pe sine ca tinuse atat la el, ca intr-o mare de oameni ea distingea numai chipul lui, vazand ca fusese doar o jucarie pentru el.
Din ziua in care a aflat adevarul, nu a mai dorit sa il vada si a facutt tot posibilul sa stea deoparte de el. Dar, intr-o seara, Evelyn si Anthony au convins-o sa mearga intr-un club, sa isi distraga atentia. A acceptat. La un moment dat, s-a indepartat de cei doi, ducandu-se la bar sa isi ia o bautura. Pe cand platea, cineva din spatele ei a strigat-o pe nume. Credea ca e Anthony. Dar era James.
-Debbie! Debbie, iarta-ma, te rog! Imi pare foarte rau pentru ce am facut.
-Te-am iertat de mult, James. Daca e cineva pe care nu am iertat, aceea sunt eu, fiindca am fost asa de proasta incat sa te cred. Ma gandeam ca tu nu poti iubi pe nimeni. Poate m-am inselat. Poate ca nu ma poti iubi...pe mine...
-Debbie...
Dar fata nu mai statu sa auda ce avea James de spus, ci a plecat inapoi la prietenii ei, incheind astfel unul din capitolele cele mai urate din viata ei.
La masa pe care o inchiriasera, era numai Anthony.
-Unde e Evelyn? intreba ea, incercand sa zambeasca.
-La baie. Te-am vazut vorbind cu James...incepu el.
-Cu cine? Nu-mi amintesc sa fi vorbit cu vreun James, zise ea serioasa.
-Oh...inteleg...Deci, Debbie, tu nu cunosti niciun James, nu?
-Adineauri ti-am spus ca nu.
-Asadar, aa.....imi...poti da si mie o sansa? intreba Anthony, cu privirea in pamant, coplesit de tristete, fiindca presimtea ca raspunsul va fi "Nu vreau sa ne stricam prietenia" sau ceva de genul asta.
Intr-o noapte friguroasa de decembrie, Sandra se grabea sa ajunga acasa. Mergea fara griji, dar, la un moment dat, s-a uitat in spatele ei. Doi barbati erau acolo. Nu a dat importanta faptului, dar, dupa ce a cotit pe mai multe strazi si s-a intors din nou, cei doi erau la o distanta considerabila, dar erau totusi acolo. "Okay...asta e ciudat" isi spuse ea.
"Hmm...chiar prea ciudat, nu crezi?" se auzi deodata o voce. Sandra a ramas incremenita. Credea ca cei doi au prins-o din urma sau ceva de genu'. Dar, cand s-a intors, a vazut un alt barbat, cu o expresie binevoitoare pe chip.
-Cine esti tu? Ce doresti?
-Nu iti face griji, eu nu iti vreau raul. Ce-ar fi sa intram putin in magazinul acesta, pana se plictisesc aia doi sa te tot urmareasca? spuse barbatul.
-Hmmm...bine...e o idee buna, accepta Sandra si deschise usa magazinului.
Dori sa ii multumeasca pentru sugestie si intinse mana spre umarul barbatului, care se indeparta. Dar a inghetat atunci cand, in locul a ceea ce trebuia sa fie haina si, pana la urma, corpul barbatului, a intalnit doar aerul gol. Atunci, el s-a intors, a zambit inspre ea si s-a risipit in aer ca fumul.
"Nu se poate!" isi spuse Sandra. "Iar? Dar credeam ca am scapat de asa ceva..." Iesi din magazin. Din fericire, cei doi tipi care o urmareau nu mai erau acolo, iar ea a ajuns in siguranta acasa. Se dezbraca de hainele groase si se duse la dulapul din camera ei, de unde scoase un album foto. S-a asezat pe pat si l-a rasfoit infrigurata, pana a ajuns la o poza in care erau doua fetite ce se tineau de mana.
Poza avea 10 ani si o infatisa pe ea si pe verisoara ei, Teresa. Fusese facuta chiar in ziua in care Teresa a murit, inecata in raul spre care se indreptau in acel moment. Isi amintea si acum perfect, cum, la cateva saptamani dupa tragedie, a intrat in camera din casa unde locuiau parintii ei si a vazut-o stand pe pat...pe Teresa. Bineinteles, a fost ingrozita. A inceput sa tipe ca din gura din sarpe "Teresa! Teresa!", dar nimeni din cei care erau atunci in casa si au venit sa vada ce s-a intamplat nu a gasit nimic neobisnuit. Cu greu au linistit-o pe fetita care se uita infricosata la un scaun din coltul camerei. De atunci, Teresa i-a mai aparut de cateva ori, in decursul unui an de zile.
Mai tarziu, pe cand era la liceu, una dintre colegele sale a avut un accident de masina. Desigur, ea si toti ceilalti din clasa, au stat alaturi de fata la spital. La un moment dat, Sandra s-a dus sa isi ia o cafea ca sa poata rezista peste noapte. Pe cand se intorcea spre Terapie Intensiva, a vazut-o pe colega ei accidentata, in haine de spital, traversand holul spre ea. A privit-o cand era in dreptul ei, apoi s-a indreptat spre iesire. Sandra a strigat-o de cateva ori, dar nu a reusit sa o faca sa se intoarca. A fugit catre camera in care asteptau ceilalti, pregatindu-se sa le spuna ca fata a plecat, dar i-a gasit pe toti plangand. Tocmai fusesera anuntati de decesul colegei si prietenei lor. La auzul vestii, Sandra a lesinat si a avut nevoie sa ramana peste noapte la spital, pana si-a revenit complet.
Au trecut cativa ani buni de la aceste intamplari, iar ea spera ca intalnirile ei cu supranaturalul s-au incheiat. Doar ca in seara asta, a fost mult mai ciudat. Barbatul care a disparut in fata ei, parea mult mai real si chiar i-a vorbit. Nici Teresa si nici colega ei nu facusera asta. Intr-un final, Sandra s-a obisnuit cu ideea ca ea poate vedea lucruri care pentru ceilalti sunt invizibile, dar nu se simtea deloc in largul ei cand avea o astfel de experienta.
Zilele urmatoare, si-a vazut de treburile ei obisnuite, impartita intre facultate si serviciu, incercand sa dea uitarii cele intamplate. In ziua in care si-a luat concediu, a intentionat sa dea pe la banca sa isi scoata niste bani. Mergand pe strada, cu nimeni si nimic in jurul ei, geanta i s-a agatat in ceva. Era de parca ceva o prinsese si nu ii mai dadea drumul. Ca din nimic, in stanga ei rasarise neobisnuitul barbat.
-Stai, nu intra acolo! spuse acesta.
-De ce ? intreba Sandra nelinistita.
-Ii vezi pe tipii aia de acolo? Se duc sa jefuiasca banca. Au pistoale ascunse sub haine. Mai bine ai ramane aici si ai chema politia, inainte sa fie ranit cineva, ii zise acesta si disparu la fel de brusc precum aparuse.
Neincrezatoare, Sandra nu a pus mana pe telefon, dar a ramas pe loc. Atat i-ar fi trebuit, sa dea politiei anunturi false. In scurt timp insa, persoanele pe care i le aratase omul misterios au intrat in banca. Incet, incet, fata s-a apropiat de fereastra, privindu-i pe jefuitori cum scoteau pistoalele. Atunci, a format numarul politiei, zicandu-le sa vina repede, sa impiedice o posibila tragedie.
Era a doua oara cand omul misterios aparuse in calea ei, ii vorbise si mai mult decat atat, o salvase de la niste situatii foarte periculoase. De obicei, cand vedea ceva supranatural, se speria de moarte, dar acum, desi o nelinistea, era oarecum usurata ca acel cineva intervenise si o avertizase la timp. Ca sa se linisteasca si mai mult, a incercat sa se convinga singura ca aparitia era...de exemplu...ingerul ei pazitor. Sau ceva de genu`.
Inainte de Craciun, Sandra trebuia sa mearga la parintii ei. Ca sa ajunga la aeroport, trebuia sa ia un taxi. Incepuse sa se enerveze ca nu trecea niciunul pe acolo, cand a vazut apropiindu-se o masina. Tocmai voia sa ii faca semn, dar mana i-a fost oprita de o atingere glaciala. Omul misterios revenise.
-Nu cred ca e o idee buna sa te urci in taxi-ul acela, ii spuse el calm.
-Idee buna sau rea, ma grabesc. Te rog sa imi dai drumul! Ce mi s-ar putea intampla?!
-Asteapta putin si vei vedea chiar tu, insista el, strangand-o si mai tare de mana.
La nici un minut dupa avertisment, o masina a trecut pe rosu si a intrat cu o viteza halucinanta in taxi-ul care plecase corect, primul de la semaforul care se schimbase in verde.
-Ai vazut de ce nu trebuia sa opresti taxi-ul acela acum? zambi omul misterios.
De data asta, Sandra ramasese inmarmurita. Isi duse mana libera la gura, apoi la frunte,uimita si speriata la culme.
-Iti multumesc! M-ai salvat de atatea ori...Nu stiu ce am facut ca sa merit asta, dar iti multumesc!
-Eu stiu doar ca nu pot permite sa ti se intample ceva rau. Sau cel putin asa imi spune insotitorul meu...
-Insotitor?
-Asa e, incuviinta omul misterios si ii dadu drumul la mana.
-Asteapta! Spune-mi ceva! Esti...mort?
-Nu, a raspuns el.
-Atunci...unde te pot gasi?
-La spitalul central. Intreaba de Rafael Garcia, o lamuri acesta si apoi se facu nevazut.
In seara aceea, Sandra si-a sunat parintii si le-a spus ca a intervenit ceva urgent pentru serviciu, dar ca va veni la ei cat mai curand posibil. Apoi a mers imediat la spital. Nu avea decat un nume, nu se gandea ca va gasi pe cineva, dar trebuia sa incerce. Astfel, a intrebat pe prima persoana din personalul medical pe care a vazut-o.
-Rafael Garcia? Sunteti ruda cu el?
-A...Da! raspunse Sandra.
-Imi pare rau daca de-abia acum ati aflat. Tanarul Rafael e in coma de ceva timp...E la etajul 3. Puteti merge sa il vedeti.
-Va multumesc, spuse fata si se repezi spre lift.
Cobori, alerga de-a lungul coridorului, pana il vazu. Acolo, intins pe pat, era omul ei misterios. Dori sa intre, dar o asistenta iesi din camera in care era el.
-Imi pare rau, dar momentan nu va putem lasa inauntru. Domnul Garcia tocmai a iesit din coma si trebuie sa il consultam.
-Serios? zise Sandra incantata.
-Da. Asteptati putin daca vreti sa intrati la el.
-Da, desigur...Bineinteles ca astept! zambi Sandra si se aseza pe un scaun.
Era mai fericita decat si-ar fi putut inchipui, pentru ca ea se gandea ca Rafael va muri in curand, dar a primit vestea ca si-a revenit. "Asa ceva e...extraordinar!" sunt cuvintele care i se invarteau prin minte.
Dupa cateva minute, a fost anuntata ca poate intra sa il vada.
-Rafael? intreba ea din usa.
-Da, chiar el, ii zambi acesta de pe patul de spital.
-Ma bucur sa te vad...viu! Dar...cum se poate asta? Adica, eu pot vedea lucruri supranaturale si asa, dar ce vad eu sunt numai spirite ale persoanelor moarte! Cum de te-am putut vedea pe tine?
-Uite, asaza-te aici, spuse el si ii arata scaunul de langa pat. Voi incerca sa iti explic, pe cat se poate.
-Te ascult.
-Asa cum bine stii, de ceva timp am fost in coma. Si, la un moment dat mi s-a intamplat chestia care e numita de obicei "experienta in afara corpului". Adica, pluteam, ma ridicasem la 2-3 metri in aer si ma uitam in jos la corpul meu ce zacea pe patul asta. Atunci mi-am zis: "Gata. Cred ca acum voi muri." Doar ca nu am facut-o. Pe cand stateam eu asa holbandu-ma la mine insumi, a aparut un barbat in camera. Din senin. S-a inaltat si el si mi-a spus ca poate, doar poate, nu voi muri de aceasta data. L-am intrebat cine e. Mi-a zis ca e un "colector". De suflete, iti imaginezi. Mi-a mai spus ca asta e treaba lui, sa fie in preajma oamenilor atunci cand li se apropie sfarsitul, pentru a le lua sufletele. "Atunci, voi muri." "Bineinteles", a raspuns el, "dar nu acum, asa cum ti-am mai spus. Cumva, tu ai capatat o sansa pe care multi nu o au: aceea de a alege daca pleci sau ramai " Crede-ma, Sandra, cand iti spun ca niciodata nu m-as fi gandit la altceva. In momentul in care am avut accidentul care m-a adus in starea asta, nu imi doream decat moartea, pentru ca, intr-o mai mica sau mare masura, eu sunt vinovat de moartea fetitei fratelui meu si nu mai puteam trai cu vina, nu puteam continua sa traiesc vazandu-l asa distrus, din cauza mea. Dar nu voi vorbi acum despre asta. Acum, chiar avem tot timpul. Revenind la colector, i-am spus ca sunt gata sa plec oricand. Mi-a spus insa ca trebuie sa vad ceva mai intai. M-a luat de mana si m-a tarat afara din spital. Am ajuns pe o strada, chiar aceea pe care erai tu cand te urmareau barbatii aia. Mi-a spus intentiile lor si m-a intrebat daca vreau sa intervin. Iar eu am spus: "Bineinteles ca vreau sa intervin!"... Si am facut-o. Cam asa a fost de fiecare data cand am reusit sa te previn de ce avea sa urmeze. Si, dupa intamplarea cu taxi-ul, colectorul mi-a spus ca mi-a aratat ce puteai sa patesti, deoarece, cumva, tu ai avea puterea sa ma salvezi. Eram sceptic, recunosc. Cum am spus, eu imi doream moartea, as fi imbratisat-o bucuros. Dar, ceva dinauntrul meu mi-a spus sa am rabdare. Itit spusesem deja cum ma numesc si unde sunt. Asa ca m-am gandit ca, daca vei veni sa ma cauti, voi ramane, iar daca nu, voi pleca. Si...ai venit! incheie Rafael.
-Deci, incepu Sandra uimita, si eu te-am salvat, intr-un fel?
-Se poate spune si asa.
