vineri, 29 iulie 2011

Intalnirea



   Intr-o sambata seara de iunie, ma grabeam sa ajung cat mai repede acasa in apartamentul meu, pentru ca incepuse dintr-o data o ploaie zdravana, o adevarata furtuna, avand in vedere fulgerele care brazdau cerul, tunetele ce se auzeau in departare si crengile aplecate de vant ale copacilor. Era o vreme extrem de nepotrivita sa fii afara, chiar si cu masina. Ar fi trebuit sa raman la Claire, nu sa ma grabesc sa ajung acasa pentru un articol amarat pe care oricum il aveam de predat saptamana viitoare.
   Pe cand ajunsesem pe pod, care era aproape de blocul in care locuiam, am vazut un tip care se comporta ciudat. Statea aplecat peste balustrada podului, neavand nicio intentie de a pleca de acolo cat mai repede.
   -La naiba, mi am zis eu. Nu il pot lasa acolo. Cine stie ce i se poate intampla pe o vreme ca asta.
   Asa ca, imediat dupa ce am coborat podul, am oprit masina si am luat-o la fuga spre acel om. In timp ce alergam, ma gandeam ce as putea sa ii zic unui strain ca sa il conving sa plece de acolo. Ma rog, trebuia sa gasesc eu ceva.
   -Domnule! Domnule! Ma auziti? am tipat eu. Niciun raspuns.
   -Domnule! Trebuie sa plecati de aici. E periculos sa stai afara pe furtuna asta.
   -Nu-mi pasa, a raspuns el, intorcandu-se spre mine si tintuindu-ma cu niste ochi verzi care straluceau in noapte cu toata ploaia ce cadea cu galeata. Mi-am dat seama ca pe fata lui nu erau numai picaturile de apa, ci si siroaie de lacrimi. Ceva i se intamplase. Ceva foarte rau, de nu ii mai pasa de propria viata. Clar, nu il puteam lasa acolo.
   -Domnule, va rog sa veniti cu mine! am mai incercat.
   -As vrea sa raman singur, daca nu va deranjeaza, striga el.
   -Imi pare rau, dar ma deranjeaza. Nu va las aici in starea asta, i am zis eu, luandu-l de mana si incercand sa il trag dupa mine. Ceea ce parea o misiune aproape imposibila. Dar macar incercam.

   Nu stiu ce s-a intamplat, probabil ca a citit in ochii mei ca nu aveam de gand sa il las in pace, dar, la un moment dat, "stanca" s-a miscat, urmandu-ma in fuga pana la masina. Acolo, i-am oferit o batista. A primit-o fara sa zica un cuvant. In timp ce conduceam cele cateva sute de metri pana acasa, il auzeam plangand incet. Of, intotdeauna sunt impresionata cand vad tipi plangand. Bine, sunt si ei oameni, normal, dar se presupune ca ar trebui sa fie mai puternici decat noi, sau, macar, sa nu planga in fata altora. Asa credeam eu atunci, la cei 26 de ani impliniti cu doar o saptamana inainte de aceste evenimente...
   In cateva minute, urcam impreuna cu acel strain scarile spre apartamentul meu. Am deschis usa, i-am zis sa se aseze pe canapea si sa se linisteasca. I-am adus o patura apoi am fugit la bucatarie sa fac un ceai. I-am dus o cana lui, dupa care am mers in camera mea. M-am schimbat de bluza si pantalonii uzi, mi-am luat un tricou si pantaloni de trening, apoi mi-am sters putin parul cu un prosop. Cand am iesit din camera, aproape ma temeam ca strainul sa nu fi plecat sa infrunte iar, de unul singur, furtuna de afara. Dar nu, era tot acolo. Nu se miscase niciun centimetru.
   Am traversat linistita holul, ajungand in sufragerie. M-am asezat pe fotoliul de langa canapea, intrebandu-ma daca imi va povesti ce i s-a intamplat. Dar nu imi venea sa il intreb. Chiar daca il ajutasem, nu vroiam sa par prea indiscreta, desi curiozitatea mea de jurnalista ma rodea. Am stat vreo zece minute, uitandu-ma la el. Barbatul parea sa se uite intr-un punct fix de pe covorul meu albastru, sorbind doar din cand in cand din ceai. Dupa acele zece minute, si-a ridicat privirea spre mine.
   -Multumesc. Dar nu trebuia sa faci ce ai facut. Trebuia sa ma lasi acolo, afara.
   -Fii serios, nu puteam sa te las acolo. Si nu ai pentru ce sa imi multumesti. Cred ca daca era invers, nici tu nu ma lasai afara pe vremea asta, nu?
   -Mda...asta asa e...
   -Ma bucur ca ai inteles asta, am zambit eu.
   Apoi, tacere din nou. Deja decisesem ca il voi lasa pe el sa imi povesteasca ce a patit, daca va dori. Asa ca i-am spus ca poate sa doarma la mine in noaptea aceea. I-am dat niste haine mai vechi, dar curate, ramase de la fratele meu, pe cand locuia la mine si apoi m-am dus la culcare.
    In acea noapte, nu am dormit prea bine. Cred ca ma trezeam din ora in ora sa vad daca el mai e acolo. Zic "el" pentru ca nu stiam nici macar cum il cheama. Cu toate astea, nu m-am gandit niciodata ca ar putea fi periculos sa las un strain sa doarma in apartamentul meu. Nu m-am gandit nicio clipa ca mi-ar putea face vreun rau. Ma temeam insa sa nu atenteze la propria lui viata, nicidecum la a mea. Intuitia imi spunea ca este un om bun, doborat de greutati. Si, de cele mai multe ori, intuitia nu ma inseala.
   Duminica de dimineata, am pregatit un mic dejun rapid pentru amandoi. El abia a ciugulit din painea prajita. Oricat l-am rugat sa manance putin mai mult, nu a putut fi convins. In timp ce eu spalam cele cateva vase, el m-a intrebat daca poate sa mai ramana cateva ore. A spus ca ii placea atmosfera calda din apartamentul meu si inca nu vroia sa se intoarca la problemele lui, care il facusera sa vrea sa renunte la viata.. La mine se simtea in siguranta. M-am bucurat sa aud asta si i-am spus ca poate ramane cat doreste. In cursul celor cateva ore in  care a mai stat la mine, mi-am muscat de nenumarate ori buzele sa nu il intreb ce i s-a intamplat. Eram atat de curioasa... Dar trebuia sa am rabdare. Pe la ora 6 seara a plecat. Imi daduse insa o carte de vizita cand a iesit pe usa si i-am dat si eu numarul de telefon. Am uitat insa sa ii zic cum ma cheama...Of, aiurita mai sunt cateodata! Am citit cartea lui de vizita imediat cum am inchis usa in urma lui. Erau trecute acolo adresa si numarul lui de telefon. Era avocat. Si se numea Andrew Smith.
    In restul zilei, am scris articolul pe care dorisem sa il scriu cu o seara in urma. In zilele urmatoare, nu am mai auzit nimic de Andrew. Claire, pe care o pusesem la curent cu ce facusem, ma tot intreba daca a sunat si parea foarte dezamagita cand ii spuneam ca nu. I se parea foarte romantica situatia si astepta cu nerabdare sa vada ce mi se va intampla mai departe. Bineinteles, eu nici nu ma gandeam la asa ceva atunci...
   Pe la sfarsitul saptamanii, in timp ce ma intorceam acasa de la serviciu, a sunat telefonul.
   -Alo, am raspuns eu.
   -Andrew Smith la telefon. Tu esti?
   -Da, am zis eu zambind. Eu sunt. Imi pare rau, numele meu este Suzie.
   -Buna, Suzie. Ma intrebam daca te pot vedea. Nu ti-am multumit cum trebuie pentru ce ai facut...
   -Hmm...iar incepem....Dar ma poti vedea, desigur. Cand? Unde?
   -Pot veni la tine?
   -Da. Ajung acasa intr-un sfert de ora.
   -In regula, ne vedem mai tarziu.
   -Bine. Te astept.
   -La revedere.
   O jumatate de ora mai tarziu, Andrew a sunat la usa. Avea un superb crin alb in mana.
   -Buna, Suzie. (Imi placea cum imi zicea numele. Inca imi place.) Asta e pentru tine, zise el, intinzandu-mi floarea.
   -Multumesc. Intra, nu mai sta acolo in usa.
    Ne-am asezat pe canapea. De data asta nu a trebuit sa astept prea mult pana sa imi zica ceva.
   -Ti-ar placea sa stii ce mi s-a intamplat de a trebuit sa ma aduni atunci de pe strada ca pe un caine parasit?
   -Da, eram atat de curioasa. Dar nu mi-am permis sa te intreb nimic. Daca imi povestesti tu din proprie initiativa insa, ar fi perfect.
   -Cred ca meriti sa fiu sincer cu tine, dupa ce mi-ai intins mana, asa ca iti voi spune. Viata mea, pe cat de simpla li se pare altora, care nu imi cunosc povestea, pe atat de trista si complicata mi se pare mie. Toti ma stiu ca un avocat care isi face treaba si are o sotie pe care o iubeste si care ii va darui un copil. Nimic neobisnuit pana acum. Dar in acea seara in care m-ai gasit, destinul mi-a dat cea mai nemiloasa lovitura, incat credeam ca nu mai pot iesi din abisul in care ma scufundasem. Nici acum nu sunt sigur ca pot sa trec peste. Dar macar pot sa iti vorbesc tie despre asta. In afara de rudele apropiate si cativa prieteni, nu mai stie nimeni. La ce bun? De parca asta ar rezolva ceva. Nu vreau sa lungesc prea mult povestea. Cum am spus...in urma cu o saptamana, sotia mea se pregatea sa nasca. Eram amandoi ingrijorati, deoarece mai avea o luna pana la termen si fuseseram avertizati de doctor ca baietelul nostru (stiam ca va fi un baiat) ar putea avea probleme. Stateam cu sufletul la gura, rugandu-ne ca totul sa iasa bine. Dar nici prin cap nu imi trecea ce s-a intamplat pana la urma. In acea sambata, pe la amiaza, cand Danielle era in sala de nasteri, infiermiere ieseau si intrau de acolo cu niste expresii ingrijorate pe chip. Nu am putut sa scot niciun cuvant de la vreuna din ele. Toate ziceau acelasi lucru : "Facem tot ce putem ca sa ii salvam pe amandoi." Atunci nu intelegeam bine la ce se refera. Stiam ca baiatul ar putea avea probleme, dar de Danielle nu zisese nimeni nicoadata nimic. Si fuseseram la toate controalele necesare pana atunci. Dupa ceva timp care mie mi s-a parut o vesnicie, a iesit doctorul. "Amdrew, imi pare extrem de rau. Am pierdut-o pe Danielle." In acel moment parca mi-a cazut cerul in cap. Nu puteam sa inteleg...Cum de s-a intamplat asa ceva? Doar cu cateva ore inainte discutasem despre copilas, cum vroia ea sa il numeasca Davy, la ce facultate sa il dam, ca il vom lasa sa aleaga ce vrea...chestii obisnuite pentru niste viitori parinti. Si acum, ea nu mai era. Nu il mai putea vedea pe Davy mergand, rostind primul cuvant. Iar Davy nu va mai avea o mama. Eu am ramas fara Danielle...Lumea a ramas fara Danielle.
   In acest punct, Andrew s-a oprit putin sa isi stearga o lacrima ratacita de pe obraz. Si eu incepusem sa plang, simtind parca durerea care razbatea din vorbele lui.
   -Dupa ce mi-a spus doctorul ca Danielle a murit, relua el, am cerut sa o vad imediat. M-au lasat sa intru. Cred ca am stat o ora, poate doua sau poate mai mult, langa ea, plangand si intrebandu-ma de ce a trebuit sa plece ea. Cand dispare cineva drag, niciodata nu ne dam seama de ce. Ce a facut sa merite asta. Nici eu nu intelegeam, nu inteleg si nu voi intelege vreodata ca trebuie sa il cresc pe Davy singur, fara ea. Dupa ce m-au dat medicii afara, am iesit din spital, ratacind pe strazi si ma infuriam de fiecare data cand treceam pe langa vreo mama cu copilul ei, stiind ca nu ii voi putea vedea niciodata pe Davy si Daniellle impreuna. Neputinta...asta cred ca e cel mai rau sentiment. Sa stii ca ceva nu depinde de tine...Si oamenii sunt atat de neputinciosi uneori... Si pe acel pod m-ai gasit tu....Sunt sigur ca m-as fi aruncat...toata ziua asteptam sa nu mai fie multi oameni...pentru ca nu vroiam ca cineva sa ma vada, sa ma compatimeasca sau....sa ma opreasca. Dar ai aparut tu, asa cum bine stii. Si ceva din glasul tau hotarat prin ploaia asurzitoare, sau poate ochii tai atat de ageri...m-au facut sa vin cu tine...Asa ca, daca nu ai fi venit, eu as fi fost poate doar o stire intr-un ziar, o sinucidere in plus...
   Dupa ce a terminat l-am imbratisat si i-am spus ca ma simt foarte norocoasa ca am trecut pe acolo sambata trecuta si ca nu am mers mai departe, ci am oprit si l-am salvat. Eu...Suzie Clarkson, o eroina! Nu-mi vine sa cred.
   -Dar acum, Suzie, ce voi face? Cum ma voi descurca fara ea? Doare si azi la fel de mult ca in prima clipa cand am aflat ca nu mai e.... Nu pot sa il cresc pe Davy singur...Nu stiu....nu sunt un tata bun....zise el disperat, ridicandu-se in picioare. A ramas cu privirea indreptata asupra orasului, langa fereastra mea.
   -Nu ai de unde sa stii daca esti sau nu un tata bun, pentru ca nu ai incercat niciodata, i-am spus eu, punand o mana pe umarul lui. Sunt sigura ca te vei descurca de minune cu Davy. Si mai mult ca sigur te vei mai indragosti, candva, de o femeie buna, care te va ajuta cu cea mai mare placere cu baietelul. Stiu, acum nu poti vedea, pentru ca te orbeste durerea asta imensa, dar viata are, chiar daca putine, si momente bune, frumoase. Te rog sa nu renunti! Cu timpul, vei invata sa vezi minunile ei. Nu te lasa doborat de aceasta tragedie. Fii puternic. Daca nu pentru tine, atunci pentru Davy...sau pentru Danielle...care sigur nu ar vrea sa renunti tocmai acum, cand tu esti singurul care i-a ramas copilului. Danielle trebuie sa traiasca in continuare, prin tine si Davy.
   -Stiu ca ai dreptate...dar e atat de greu....
   Dupa acea seara in care Andrew mi-a spus ce i s-a intamplat,. am continuat sa ne vedem. Am fost cu el sa il luam pe Davy de la spital. Avand in vedere ca el trebuia sa munceasca, micutul este ingrijit de mama lui Andrew. Am fost si eu de cateva ori pe la el. Este un copil superb, care nu plange aproape niciodata. Si are ochii lui Andrew si zambetul lui Danielle - am vazut nenumarate fotografii cu ea.
   Eu si Andrew am devenit cei mai buni prieteni, incercand sa fiu mereu acolo pentru el cand are nevoie de ajutor cu Davy sau doar de cineva care sa il asculte. La un an dupa ce l-am cunoscut, eu a trebuit sa ma mut din tara. Ceva in legatura cu serviciul. Dar am vorbit intotdeauna la telefon, el impartasindu-mi bucuros fiecare progres facut de micul Davy.
   Trecusera doi ani de cand m-am mutat din tara, cand am inceput sa ma ingrijorez ca incepusem sa simt ceva mai mult decat prietenie pentru dragul de Andrew. Mi-era foarte dor de el, ii iubeam devotamentul fata de Danielle, grija pentru Davy, faptul ca niciodata dupa intalnirea noastra nu mai incercase sa se dea batut, ci a mers tot timpul inainte, trecand peste toate piedicile. Ii admiram curajul si taria de caracter de care dadea dovada acum. Pe scurt, il iubeam pe el, cu tot ce reprezenta Andrew Smith.
   Intr-o zi, a sunat la usa cineva. M-am dus sa deschid si am avut parte de cea mai placuta surpriza pe care o puteam avea in acel moment. Andrew astepta pe prag, cu Davy de o mana, care se facuse un baietel superb si cu un buchet de trandafiri in cealalta  mana.
   -Buna, Suzie!
   -Andrew! De ce nu mi-ai spus ca vii?! As fi pregatit ceva...As fi....
   -Am vrut sa fie o surpriza. Mie si lui Davy ni se facuse foarte dor de tine, zise el, intrand, fara sa astepte sa il poftesc eu, in casa. Uau! Imi place cum ai aranjat pe aici.
  -Multumesc. Si mie imi place...
  -Am acelasi sentiment aici ca in vechiul tau apartament. De siguranta si comfort...si o mare caldura...ca un camin adevarat.
  -Ma bucur sa aud asta. Chiar ma bucur, am spus eu, zambind fericita.
  -Suzie...sopti el, dupa ce il puse pe Davy pe un fotoliu.
  -Da...Ce s-a intamplat?
  -Nu prea stiu cum sa zic asta...dar...cred ca am gasit acea femeie buna, care vreau sa fie alaturi de mine de acum incolo...Cred ca am vazut minunea din spatele tragediei de care imi spuneai candva...
   Cand am auzit, am simtit cum imi sta inima...ma si intrebam despre cine o fi vorba, pentru ca nu pomenise nimic de nimeni pana atunci...oh, Doamne...
   -Este cea mai buna persoana pe care o cunosc, care de trei ani a fost alaturi de mine neconditionat...Acea persoana...Esti tu, Suzie, a zis el, pana la urma.
   Credeam ca nu am auzit bine. Oare era posibil? A spus el adevarul?
   -Suzie...vrei sa te casatoresti cu mine? a intrebat el atunci, ingenunchind.
   Atunci am stiut ca a spus adevarul. Nu era deloc genul lui sa glumeasca cu asa ceva.
   -Da. Vreau! am zis eu, fericita ca il aveam pe cel mai bun barbat din lume langa mine.

joi, 14 iulie 2011

Fata din fotografie

   
   Pe cand se intorcea de la scoala, dupa ce sustinuse ultima teza din clasa a VIII-a, Samuel Collins hotari sa treaca pe la anticariatul din apropierea casei lui sa isi ia o carte, deoarece citise toate cartile pe care le avea in biblioteca personala.   
   -Buna ziua, Tim! ii spuse el vanzatorului.
   -Buna ziua, tinere Collins. Cu ce te pot ajuta?
   -Caut o carte, Timmy. Ceva interesant, antrenant...
   -Ar trebui sa gasesti ceva pe raftul din spate.
   -In regula, ma uit pe acolo prima data.
   La scurt timp, Samuel iesea din anticariat, grabit sa ajunga acasa sa citeasca noua carte: Aventurile si memoriile lui Sherlock Holmes, de Sir Arthur Conan Doyle. Primele aventuri le-a citit imediat, derulandu-i-se parca prin minte un adevarat film, fiind placut surprins de inteligenta si spiritul de observatia iesit din comun al faimosului detectiv si incercand sa desluseasca misterul fiecarui capitol inainte ca rezolvarea sa ii fie dezvaluita prin intermediul doctorului Watson.
   Cand ajunse la capitolul "Aventura coronitei de beril"  prin perdeaua albastru-deschis razbatea slab lumina portocalie a amurgului, asa ca lua o pauza. S-a dus la bucatarie sa manance ceva, apoi a revenit in camera lui. Pe la mijlocul capitolului, ceva i-a atras atentia lui Sam. Nu era vreun detaliu important sau vreo gluma de-a lui Holmes. Nu. Nimic de genul. Era ceva neasteptat. Intre paginile vechii carti cu coperti roase de vreme zacea  ratacita fotografia unei fetite. Era o copila frumoasa, cu un par blond spre roscat, in care purta o fundita roz cu bulinute albe. Parea sa aiba vreo 4-5 ani. Intrigat de descoperirea facuta, Samuel intoarse fotografia. Pe spate erau scrise initialele S.W. si anul 1994. Daca aprecierile lui erau corecte, fata ar trebui sa fie acum de varsta lui. 
   Pentru moment, baiatul nu dadu importanta faptului. Pana la urma, o poza uitata intr-o carte veche nu era mare lucru. Citi mai departe, pana simti ca nu mai vedea bine, apoi s-a culcat. De dimineata, stia ca a visat mai toata noaptea, dar, oricat incerca, nu isi putea aminti ce. Si-a vazut mai departe de activitatile obisnuite, scoala, iesiri cu prieteni, ajutandu-l si pe tatal sau sa construiasca o terasa. Asa au trecut zilele si Samuel a intrat in vacanta de vara. O luna mai tarziu, baiatul si tatal lui terminasera terasa. Intr-o seara, Sam isi aminti ca mai avea cateva pagini de citit din Sherlock Holmes. A luat cartea si s-a intors afara. Pe cand cauta locul unde a ramas, dintre pagini scapa poza fetei. In acel moment, Samuel isi aminti visul pe care l-a avut in seara in care a descoperit poza. In acel vis nu facea altceva decat sa o caute pe fata din fotografie. Isi aminti ca mergea pe strada cu poza in mana, intreband pe toate fetele pe care le intalnea si care pareau sa aiba varsta potrivita daca ele erau in poza. Se trezise tocmai cand se apropiase de o fata si vroia sa ii arate poza, asa ca nu mai putu sa afle daca ea era sau nu cea pe care o cauta.
   Amintirea acestui vis vechi, pe care il si uitase intre timp, fu ca o revelatie pentru Samuel. Din acel moment, incepu sa isi doreasca sa o gaseasca pe fata din fotografie, fie doar si pentru a-i inapoia poza. Sau cartea, daca aceasta dorea. La inceput i se parea o joaca sa-si intrebe cunostintele daca stiau vreo S.W. care arata ca in poza gasita, pe la 4-5 ani. In scurt timp insa,. S.W. incepu sa il obsedeze intr-atat incat vedea initialele chiar si pe zidurile caselor pe langa care trecea, in toate paginile fiecarei carti pe care o citea etc. Hotarandu-se ca asta nu mai poate continua, merse la anticariatul de unde luase cartea.
   -Buna, Tim! spuse el repede. Ma intreb daca ma poti ajuta cu ceva.
   -Desigur, Sammy, ce s-a intamplat? intreba vanzatorul amabil.
   -Oare mai tii minte cine ti-a adus cartea Sherlock Holmes pe care am luat-o eu cu ceva timp in urma? E important pentru mine.
   -Oh, dar cum as putea sa uit, Samuel baiete? Era o fata inalta, blonda, frumoasa ca un inger si cu ochii albastri ca marea cand se apropie furtuna. 
   La auzul vorbelor vanzatorului, lui Samuel ii venea sa topaie de bucurie. 
   -Si cine era, Tim? Cine era? intreba el, entuziasmat.
   -Asta nu stiu sa iti zic. Stiu doar ca nu parea sa fie din oras. Nu am mai vazut-o niciodata pe aici.
  -Nu imi mai poti spune nimic altceva? Un indiciu care sa conduca la ea? 
   -Sa ma gandesc...Stiu ca dupa ce a inchis usa magazinului meu, am iesit si eu afara pentru ca ma striga cineva. Daca nu ma insel, fata a intrat in casa aceea veche de la colt. Dar, repet, nu e de aici, si nici nu am mai vazut-o de atunci. Sper sa iti fie de folos.
   -Multumesc mult, Tim! Si eu sper la fel.
  Cand iesi din anticariat, se duse glont spre casa indicata de Tim. Suna emotionat la usa. Imediat aceasta se deschise si in prag aparu o femeie de vreo patruzeci de ani.
   -Buna ziua, spuse Samuel. Ma scuzati ca va deranjez. Am o intrebare...
   -Cu ce te pot ajuta? raspunse femeia amabil.
   -Ma intrebam daca cunoasteti vreo fata cam de varsta mea, blonda, cu initialele S.W. si care arata asa cand era mica...? zise el descurajat, constient de intrebarea stupida pe care o pusese, scotand poza fetei.
   -Imi pare rau, dragule, dar nu stiu pe nimeni. In plus, eu m-am mutat aici de doua saptamani. 
   -Oh...facu Samuel.. Si nu stiti unde s-au mutat cei care locuiau aici inaintea dumneavoastra?
   -Ma tem ca nu...
   -Bine. Multumesc. La revedere...spuse Sam trist.
   In timp ce se indeparta, isi dadu seama ca aici se termina cautarea lui. Nu mai avea niciun indiciu, niciun fir pe care sa il urmeze. Se parea ca fata din fotografie va ramane doar atat: fata din fotografie. Dezamagit, se intoarse acasa. Zilele verii trecura greu pentru ca S.W. ii tot aparea in fata ochilor, chiar daca incetase sa se mai gandeasca. 
  Vara se termina, lasand toamna sa ia in stapanire orasul, frunze ruginii valsand pe muzica vantului pe deasupra capetelor trecatorilor, pierzandu-se in zare. Samuel isi parasi oraselul pentru a merge in marele oras, la cativa kilometri distanta, la liceu. Desi nu mai spera ca o va gasi, se hotari sa copieze poza lui S.W. si sa o lipeasca la avizier, in speranta ca cineva o va recunoaste. Dar nimeni nu suna la numarul pe care il scrisese sub poza. Nimeni nu parea sa fie S.W. 

   La terminarea liceului, Samuel nu avea nicio veste despre fata din poza. Sperantele lui, care d-abia se iveau fiindca indoiala abia le ingaduia sa rasara, se naruira pentru a doua oara. Oare nicioadata nu o va gasi pe S.W.? Devenea enervant. De ce se consuma atata pentru o poza veche dintr-o carte si mai veche? De cate ori se intreba asta nu primea niciodata niciun raspuns de la el insusi. Doar un sentiment ca asta trebuie sa faca. Sa o gaseasca, candva, pe fata din fotografie.
   Curand, a intrat la facultatea de Drept. Nu a mai facut nimic sa o gaseasca pe fata. Nu credea ca e posibil sa o gaseasca. Iesi cu cateva fete, incerca sa aiba o relatie serioasa, care sa dureze mai mult de cateva luni, dar nu reusea. Nici el nu isi dadea prea bine seama de ce.
   Intr-o seara, pe cand era in anul trei de facultate, Samuel iesi cu niste prieteni. Mersera la un club. Dupa cateva ore, prietenii lui au plecat, dar el a mai ramas pentru ca nu ii era somn si nici chef nu avea sa se intoarca in apartamentul lui micut. Pe cand statea la bar, cu un pahar de whisky in fata lui, langa el se aseza o fata. Se intoarse si observa ca era chiar frumoasa. Era blonda si ochii ii erau albastrii. "Albastrii ca marea cand se apropie furtuna" ii rasuna deodata in minte vorbele vanzatorului de la anticariat. "Hey! Dar asta e irelevant" isi spuse el.
   -Cine te-a suparat? intreba fata, cu o voce joasa, dar hotarata.
   -Femeile, ii raspunse Samuel, deoarece cu o zi in urma prietena lui se despartise de el.
   -Vai, dar sper ca nu ne bagi pe toate in aceeasi oala! zise ea.
   -Nu asta ar trebui sa fac?
   -Bineinteles ca nu. Dar, ce s-a intamplat? Nu vrei sa imi povestesti?
   Si asa incepu, fara ca el sa stie, o noua etapa in viata lui Sam. Noaptea trecu in aceasta companie placuta. La plecarea din club, el o intreba pe fata cum o cheama si daca ii poate da numarul ei de telefon. Ea a spus ca da. Si ca o cheama Sally. La auzul numelui, inima lui Sam incepu sa bata mai repede. "Sa fie posibil?" Sally. S. Nu, probabil ca bause prea mult. Mai mult ca sigur, de fapt. 
   Pleca spre casa, ceva mai fericit decat fusese la venirea in club. A doua zi a sunat-o pe Sally. S-au intalnit in weekend. A aflat ca era la Medicina, a aflat unde locuia, plus multe alte lucruri, dar ii era frica sa o intrebe care ii era numele de familie sau sa ii arate poza. Cand iti doresti ceva foarte tare si presimti ca esti pe punctul de a obtine acel lucru, uneori ti se face frica. Fireste ca tot ce vrei sa faci e sa intinzi mana si sa il iei, dar parca ti-e frica sa nu il pierzi sau sa nu fie doar o iluzie. Asta i se intampla acum lui Sam.
   Se intalneau tot mai des. Pana la urma s-au indragostit si au inceput sa fie, pe cat le permitea timpul, nedespartiti. Dupa vreo luna, Sam si-a facut curaj si a intrebat-o cum o cheama. "Sally Watson, dragul meu" a fost raspunsul ei. Cand a auzit asta, Sam era aproape sigur ca Sally Watson e S.W. din fotografie. Dar, tot nu  avea curajul sa fie suta la suta sigur si nu ii pomeni nimic de fotografie. 
   Alaturi de Sally, timpul trecea mai repede. Intr-o clipa parca, au implinit un an de cand erau impreuna. Acesta era, cu siguranta, un record pentru Sam. O ceru in casatorie. Spre surprinderea lui, Sally chiar accepta si parea sa fie fericita. Mai mult de atat nu putea cere.
   Dupa nunta, Samuel si Sally mersera pentru doua zile in oraselul natal al lui Sam, inainte sa plece in luna de miere. In timp ce erau pe terasa din curtea lui, Sam decise ca a venit timpul sa ii arate lui Sally fotografia. Ii spuse ca vine imediat, ca se duce sa ia ceva. Lua vechea carte si baga fotografia in ea, acolo unde o gasise cu atatia ani in urma. Cand s-a intors la Sally, aceasta a recunoscut imediat cartea. 
   -Sam, dar asta e cartea mea...pe care am lasat-o la anticariatul din acest orasel acum multi ani, cand am stat doua-trei zile la verisoara mea! Nu pot sa cred ca a ajuns tocmai la tine! Si...si....asta e poza mea....Ce rau mi-a parut cand mi-am dat seama unde am lasat-o, dar deja plecasem...
   In acel moment, Sam o imbratisa apoi o invarti in aer de cateva ori, tinand-o in brate. Sally nu intelegea prea bine de unde aceasta mare bucurie.
   -Te-am gasit! Te-am gasit! S.W., te-am gasit in sfarsit! Oh, incepusem sa cred ca nu vei aparea niciodata.
   A lasat-o jos si i-a explicat cele petrecute cu ani in urma, cat timp o cautase si cum nu ii raspunsese nimeni niciodata.
  -Da, Sam. Se pare ca ai gasit-o pe S.W. Te-ai si casatorit cu ea, ii raspunse Sally fericita, intelegand acum totul.

vineri, 8 iulie 2011

Pentru ce?

 
Scarlet Johnsson si Ethan Reynolds, se socoteau, intr-un septembrie insorit, pe care ploaia il alinta uneori cu picaturi mici si jucause de apa, cei mai fericiti logodnici din intreaga lume. Pentru ei, toate zilele erau perfecte atata timp cat se avea unul pe altul si aveau certitudinea ca se vor casatori la inceputul lunii octombrie.
   Intr-o zi, pe cand se intorceau de la mama lui Ethan, tinerii nostrii indragostiti s-au oprit la lacul de la marginea orasului, la rugamintea lui Scarlet.
   -Multumesc, dragul meu, ca ai oprit aici. Promit ca nu stam mult, doar cateva clipe.
   -Scarlet, nu ai pentru ce sa imi multumesti. Stii ca as face orice ca sa te vad zambind. Putem sta cat vrem, cred ca avem ziua libera.
   -Da...Pregatirile pentru nunta noastra sunt cam pe final. Maine ma duc cu Meredith sa imi aleg rochia de mireasa...Si pe urma, nu ne mai ramane altceva decat sa asteptam sa treaca zilele mai repede.
   -De abia astept sa devii doamna Scarlet Reynolds!
   -Nu mai mult ca mine, crede-ma. Deja Johnsson mi se pare un nume asa nesuferit...Nu mai am rabdare sa scap de el.
  -Din pacate, nu putem sa preluam franele timpului, doar pentru placerea noastra, oricat ne-am dori. Gandeste-te ca vom avea toata viata inainte, dupa ce vom fi casatoriti, sa fim impreuna. Vreau sa te intreb unde doresti sa mergem in luna de miere. Te las pe tine sa alegi.
   -Serios? Esti atat de adorabil, Ethan! Ti-am mai spus ca te iubesc?
   -Nu in ultimele 20 de minute, cred, zise Ethan zambind.
   -Te iubesc! Asa...revenind la intrebarea ta, mereu am visat la un safari in Africa...de cand eram mai mica si urmaream documentare la TV.
   -Atunci, vom merge la un safari in Africa.
   -Multumesc, multumesc, multumesc! zise Scarlet, imbratisandu-l si strangandu-l la piept cu mainile ei micute.
   A doua zi, Scarlet si prietena ei, Meredith, intrau intru-un magazin cu rochii de mireasa.
   -Ma vei ajuta sa aleg rochia, da? intreba Scarlet.
   -Desigur, raspunse Meredith. Sunt prietena ta cea mai buna, cum te-as putea lasa sa te duci la altar cu o rochie care sa nu iti puna in evidenta frumusetea?
  -Multumesc, scumpa mea, zise Scarlet razand.
   Dupa doua ore obositoare pentru Scarlet si cu siguranta aproape plictisitoare pentru Meredith, viitoarea mireasa isi platea rochia la casa. Pe chipul ei se citea nerabdarea de a o purta cat mai repede, fiind la bratul lui Ethan.
   In ultima saptamana de dinaintea casatoriei, Ethan a trebuit sa plece pentru doua seri in provincie, in legatura cu niste afaceri. In prima seara a lui plecat, Scarlet se plimba prin parc cu Meredith. Tocmai se asezasera pe o banca, cand au vazut apropiindu-se un tanar. Acesta era Bryan Thomas, un fost iubit al lui Scarlet. Se despartisera cu mult timp inainte ca fata sa il cunoasca pe Ethan si ramasesera in relatii bune, desi nu se vedeau prea des. Acum, Bryan se intorsese din Elvetia, unde statuse trei ani.
   -Scarlet Johnsson! E posibil sa nu ma insele vederea? zise el.
   -Vederea ta e foarte buna, domnule Thomas, ii raspunse Scarlet. Sunt chiar eu, in carne si oase.
   -Ma bucur sa te revad. Au trecut multi ani de cand nu am mai vorbit...
   -Da, ai dreptate...Ce ai mai facut?
   -Oh, scumpa Scarlet, imi pare foarte rau, dar trebuie sa ajung undeva acum. Nu ne putem intalni maine sa povestim?
   -A...da, desigur. Uite numarul meu de telefon. Asta e adresa mea. Suna-ma cand treci pe acolo, maine voi fi toata ziua acasa.
   Ziua urmatoare, Bryan a mers s-o vada pe Scarlet pe la ora 20. Meredith fusese la Scarlet pana atunci, dar cand a venit domnul Thomas a plecat, lasandu-i sa vorbeasca in voie.
   Pe cand Meredith era la doua strazi de casa lui Scarlet, il vazu apropiindu-se pe Ethan.
  -Buna, Ethan! Nu trebuia sa vii maine? zise ea.
  -Ba da, Meredith, dar am scapat mai repede. Acum ma duc sa o salut pe Scarlet si pe urma ma culc si eu, ca sunt foarte obosit. Tu ce mai faci?
  -Eu am plecat de la Scarlet. E putin cam ocupata acum.
  -Da? Cum asa? facu Ethan, curios.
  -Pai...a venit in vizita un fost iubit de-al ei. Nu l-a mai vazut de cativa ani si presupun ca au multe de povestit. Eu trebuie sa plec. La revedere, Ethan!
  -La revedere, Meredith, ii raspunse Ethan. Desi nu vroia, incepuse sa il roada gelozia, la gandul ca cineva pe care Scarlet il iubise inainte sa il stie pe el era acum singur cu ea, in casa ei. Se tot intreba de ce Scarlet nu ii spusese nimic de tip cand vorbisera acum cateva ore la telefon.
  Desi stia ca Scarlet nu l-ar insela nicioadata, se hotari sa nu o mai sune si sa se duca direct la ea. Cand ajunse pe strada unde statea Scarlet, se opri in fata casei, uitandu-se pe fereastra.
  Inauntru, Scarlet ii spusese lui Bryan de viitoarea nunta cu Ethan, si cat de entuziasmata era. Bryan se ridica de pe canapea, spunand ca trebuie sa plece. Isi luara la revedere si Bryan o saruta pe obraz. De afara insa, Ethan, asa cum era de agitat, a inteles cu totul altceva.
  Nu ii venea sa creada ce a vazut, i se parea ca cerul cazuse pe el, strivindu-i increderea totala pe care o avea in Scarlet. Acest lucru se datora poate si faptului ca dorea sa o tina pe Scarlet numai pentru el, sa o ascunda de intreaga lume, daca era posibil, sa isi traiasca visul nederanjati de nimeni.
  Pleca grabit spre casa inante ca Bryan sa deschida usa.
  A doua zi, nu i-a zis nimic lui Scarlet, nu a intrebat-o nimic, ci s-a prefacut ca totul este in ordine. Tot astepta insa ca fata sa ii zica daca a primit vreo vizita, dar nu a facut-o. Pur si simplu, Scarlet nu vedea asta ca pe ceva foarte important, ea era doar fericita ca s-a intors Ethan, si evenimentele trecute i-au iesit din minte. Meredith nu i-a spus ca Ethan se intorsese mai devreme si nici ca i-a spus de vizita domnului Thomas.
   Tacerea lui Scarlet l-a facut pe Ethan sa ia o hotarare dificila, cea mai grea decizie de pana atunci, dar simtea ca nu se putea casatori cu o fata in care nu avea incredere. Cand ajunse in camera lui, compuse o scrisoare pentru Scarlet, in care ii spuse ce vazuse, dezamgirea pe care a avut-o cand a vazut ca ea nu pomeneste nimic de asta si hotararea pe care o luase, aceea de a anula totul. Ii mai spuse ca ii pare foarte rau, dar ca va pleca din oras, pentru ca nu putea sa mai stea aproape de ea dupa toate cele intamplate.
   Cand primi scrisoarea, Scarlet crezu ca totul e o gluma, nu avea cum sa fie adevarat, nu era posibil ca Ethan sa vorbeasca serios. Incerca sa il sune, dar ii raspunse robotul. Nu stia ce sa faca. Mai era asa de putin pana la nunta, pana sa devina doamna Reynolds, nu se putea ca lumea ei sa se sparga in bucatele ca un glob de cristal. Se duse chiar pana la el acasa, dar nu era nimeni. Ethan chiar plecase.
   Atunci, se hotari sa ii scrie. Rupse o foaie chiar din caietul pe care el il uitase cand plecase in graba, dupa ce i-a scris ei. Ii spuse ca totul e o mare neintelegere, sa se intoarca sau macar sa raspunda la telefon, pentru ca povestea lor nu se putea termina asa. Se semna " A ta, Scarlet Reynolds", asa cum trebuia sa devina. Dupa ce termina isi dadu seama ca nu avea insa cum sa ii trimita scrisoarea, pentru ca nu stia unde plecase. In acel moment, cazu in cea mai adanca disperare, iesi din casa lui, ratacind pe strazi, neputand sa creada ce se intampla.


  Umbland aiurea, ajunse chiar in apropiere de lacul unde isi stabilisera luna de miere. O luna de miere care nu va mai exista. Pe cand traversa strada, fara sa se asigure, fara macar sa fie pe o trecere de pietoni, o masina o lovi din plin, soferul incercase sa franeze, dar mult prea tarziu. Cand o vazu intinsa pe jos, cobori repede din masina. Incerca sa vada daca fata mai traia.
   -Domnisoara, domnisoara! striga acesta disperat. Va rog sa va reveniti. Imi pare foarte rau, nu v-am vazut, zise el, dupa care izbucni in plans.
   -Sunt Scarlet...Reynolds...reusi ea sa spuna, inainte sa isi dea duhul.
   A fost dusa la spital de o salvare, desi tot ce putusera medicii sa faca a fost sa stabileasca ora exacta a decesului. A fost anuntata familia ei. Meredith a venit si ea la spital. Tot ea l-a sunat pe Ethan sa ii spuna tragedia. Se simtea foarte vinovata pentru ce se intamplase, dar nu mai putea sa schimbe nimic.
   Ethan a ajuns inapoi in oras cat a putut de repede, conducand ca un nebun pe strazile aglomerate, fiin aproape de moarte el insusi.
   Cand sosi la morga, cineva de acolo l-a intrebat daca era domnul Ethan Reynolds si i-au dat scrisoarea pentru el. Dupa ce o citi cu infrigurare, observa ca Scarlet s-a semnat cu numele lui de familie. Atunci cazu in genunchi langa masa pe care zacea frumoasa lui Scarlet, acoperita cu un cearsaf de un albastru glacial. Nu isi mai stapani lacrimile, si fu nevoie de doi barbati care sa il ridice de acolo.
  In ziua care trebuia sa fie cea mai fericita pentru ea, Scarlet fu inmormantata. Pe piatra ei de mormant, Ethan a pus sa se scrie: "Cuvintele sunt de prisos in fata durerii pierderii miresei mele  pentru eternitate, Scarlet Reynolds."