Trăim înconjurați de pereți reci, duri,
de sticlă.
Pășim pe un depozit nesfârșit
de nisip
ce se scurge încontinuu pe rămășițele
vechii existențe.
În interiorul acestei clepsidre
infinite, implacabile,
la un moment dat devenim firavele
fire de nisip ce dispar
ca și cum nici nu ar fi existat.
Hai...să lăsăm totuși niște urme,
hai să ne prefacem clipa închiriată
într-un fel de paradis,
amăgindu-ne cu ideea că totul nu e chiar
un deșert sinistru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai sa imi spui ceva?