-Of, Evelyn...Esti asa distrata uneori! Ma refer la tipul de acolo, cel cu bluza alba!
-A...stiu ca il cheama James. E cu an mai mare ca noi, daca am fost informata corect.
-Aha. Hai sa plecam de aici. Trebuie sa intre profa.
Cu aceasta conversatie a inceput totul. Au trecut cateva luni de atunci, de cand Evelyn si Debbie erau in curtea liceului, analizand persoanele din apropierea lor, iar unele lucruri s-au schimbat, desi nu in mod evident. Din acea zi, Debbie a devenit tot mai interesata de James. Nu ar fi stiut sa explice exact de ce, poate din cauza chipului sau dragut, asemanator cu al unui ingeras -cum il vedea ea- sau...atitudinea lui...sau...altceva necunoscut ei. Timpul a trecut, luand totul cu sine, dar modificand sentimentele fetei. La inceput, ii placea sa il urmareasca, sa vada incotro se duce, sa ghiceasca de unde vine. Pe urma, se bucura cand ii aparea din senin in cale, coplesind-o pe Evelyn cu observatii de genul "Nu-i asa ca e foarte dragut James azi?". Apoi, a venit partea mai grea: trebuia sa suporte absenta lui. De fiecare data cand James lipsea, parea ca ziua e mai mohorata. Atunci, Debbie ii cauta pe tipii cu care el umbla, dar nu era printre ei. Curand, ceea ce incepuse ca o simpla curiozitate, capatase o mai mare amploare, pe care Debbie nu o prevazuse si nici nu o dorise.
-Evelyn...incepu ea intr-o zi, pe cand erau la fereastra clasei lor.
-Da. Ce e? Ai patit ceva?
-Cred...cred ca imi place. La modul serios.
-Cine, mai?
-James! Cine altcineva?! De cine altcineva ti-am tot vorbit eu?
-Iarta-ma, Debbie. Glumesti, nu?
-Nu.
-Atunci, cred ca avem o problema...
-Mda....
In vacanta de Paste, Debbie a mers in vizita la niste rude. Teribila coincidenta, dar acestea stateau in acelasi oras cu James. Cand a mers acolo, tot drumul se uita pe geamul masinii, poate l-o zari si pe el. Nu a fost asa. La fel a facut si cand a plecat. Deja isi pierduse speranta ca il va mai vedea, si se intristase pentru ca mai era destul de mult pana la inceperea scolii, cand, la iesire din oras, langa parc, il vazu. Era James, impreuna cu niste prieteni. Foarte fericita, apuca telefonul si ii trimise mesaj lui Evelyn: "Evelyn, Evelyn, l-am vazut! L-am vazut pana la urma! Oh, e atat de draguut....I love him!" Probabil ca mare i-a fost mirarea prietenei sale, fiindca i-a trimis inapoi: "Da?" Si a fost da, pentru ca, fara sa vrea, in mod prostesc si total inconstient, Debbie se indragostise de o persoana pe care abia o cunostea!
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, pana cand, intr-o zi de vara, cand scoala era pe sfarsite, s-a intamplat ceva ce a facut-o fericita pe Debbie, dar care a deranjat-o pe Evelyn. Intrasera intr-un magazin si i-au gasit acolo pe James si un prieten de-al lui.
-Buna, Tim! a spus Debbie.
-Oh, buna fetelor! a raspuns el.
-Pe mine nu ma salutati? Sunt James, sa stiti, zise baiatul zambind.
-Buna, James! raspunsera ele.
Cand au iesit, Debbie era foarte vesela ca, in sfarsit, putea vorbi cu James. Lui Evelyn insa i se paruse putin infumurat. "Haide, Evelyn, fii serioasa! El incerca sa fie doar amabil." "Mda, probabil" ii raspunsese fata.
Pana la sfarsitul scolii, Debbie si James au format un cuplu, spre marea fericire a fetei si spre nelinistea lui Evelyn, care era convinsa ca ceva nu este in regula in toata povestea asta. Desi nu-i placea, a trebuit sa taca si sa nu comenteze ceva rau despre James. Tinea prea mult la Debbie ca sa ii bage idei in cap si in plus, nu o mai vazuse niciodata atat de vesela. De cand era cu James, Debbie parca stralucea, iar toate grijile si lucrurile care o intristau disparusera ca prin magie.
Intr-o zi, pe cand vara era pe sfarsite, Evelyn se dusese in vizita la un bun prieten de-al ei si de-al lui Debbie, Anthony.
-Hei! Buna, Evelyn!
-Buna, Anthony...
-Ce s-a intamplat de ai fata asta?
-Hmm....nimic in mod special...Doar ca nu il suport pe James! Ma scoate din fire! Mi se pare un idiot egoist si plin de sine!
-Oh, da' cine il suporta? Hai, linisteste-te, o sfatui Anthony.
-Debbie il suporta. Si nu doar atat! Se pare ca il adora. Si mi-e frica sa nu o raneasca...Debbie nu merita asa ceva.
-Evelyn, Debbie trebuie sa vada singura ca ceva nu e in ordine. Iar daca se va intampla ceva, noi vom fi aici pentru ea, okay?
-Vom? Si tu?
-Bineinteles! Chiar crezi ca as putea s-o abandonez la greu? Drept cine ma iei?
-Ai dreptate, Anthony. Iarta-ma te rog.
Pe cand discutau acestea, pe o banca din apropierea lor se asezasera James si niste prieteni de-ai lui. James si Anthony stateau in acelasi oras.
-Evelyn, ce faci? Stii ca nu e frumos sa tragi cu urechea, nu? glumi Anthony cand o vazu pe fata atenta la ce vorbeau baietii.
-Sshhh! Am auzit numele lui Debbie pomenit!
-Deci, James, cat mai continui sarada asta?
-Hmm...nu stiu...sa vad...
-Dar ai castigat pariul,sa stii.Am vazut ca ai putut deveni prietenul ei fara prea multa bataie de cap.
-Vrei sa taci din gura?! Sa nu te auda cineva. Si nu mai pomeniti de asta. E treaba mea cand termin.
-Ai auzit, Anthony?! Nemernicul e cu Debbie ca sa castige un afurisit de pariu! Il nenorocesc, ii...ii....izbucni Evelyn, auzind conversatia baietilor.
-Da, am auzit. O sa te ajut si eu la nenorocirea lui, dar acum trebuie sa te linistesti. Nu rezolvi nimic daca te enervezi. Ne vom gandi noi la ceva.
-La ce sa ne gandim? Eu ma duc sa ii spun lui Debbie! zise Evelyn si fugi spre statia de autobuz.
-Evelyn, stai! Nu te va crede...adauga Anthony incet.
Evelyn s-a dus direct acasa la Debbie. Tot drumul a fost agitata, nervoasa, dar in fata usii camerei prietenei sale, s-a calmat brusc, dandu-si seama ca habar nu are cum sa ii spuna asa ceva. Poate era mai bine sa plece si sa se gandeasca la ceva impreuna cu Anthony. Chiar cand voia sa se intoarca, Debbie a deschis usa.
-Evelyn! Draga mea! spuse ea, imbratisand-o. Ce ai? S-a intamplat ceva?
-Debbie...A...incerca fata sa deschida gura, dar o inchise repede la loc. Cred ca ar fi mai bine sa vin altadata.
-Ei, cum asa? Stai cuminte...Spune-mi? Ce te supara?
-Debbie, stii ca tu esti prietena mea cea mai buna, nu? Si ca tu esti mai importanta decat toti, nu? Si ca as face orice ca sa te vad fericita,nu?
-Da...sigur ca stiu...Dar ma sperii! Ai patit tu ceva de incepi asa...
-Si, ca prietena a ta, am datoria sa iti deschid ochii, nu?
-Da, dar...
-Of, Debbie! James nu e cu tine pentru ca te iubeste! E cu tine ca sa... castige un pariu...Poftim, am spus-o!
-Evelyn! Cine ti-a spus prostia asta? Si cum poti sa crezi asa ceva?
-Nu mi-a spus nimeni, Debbie! Chiar eu am auzit.
-Nu, nu te credeam in stare de asta! Stiu ca nu il placi pe James, dar sa inventezi asa ceva...Ce s-a intamplat cu Evelyn pe care o iubesc eu?!
-Sunt aceeasi Evelyn, Debbie! Aceeasi Evelyn care tine la tine si incearca sa iti deschida ochii. Dar vad ca deja e prea tarziu...Nu ma crezi, nu-i asa?
-Imi pare foarte rau, dar cred ca ar fi mai bine sa pleci.
-Asa e. Vad ca nu mai am ce face aici.
-Anthony...ce am facut? plangea Evelyn, discutand cu baiatul la telefon.
-Nu mai conteaza acum. Tu ai facut doar ceea ce credeai ca e mai bine pentru prietena noastra.
-Mda...dar acum nu mai pot sa fiu acolo, langa ea. Si ea e tot cu idiotul ala!
-Trebuie sa o facem sa deschida ochii. Neaparat. Am o idee. Ce-ar fi daca...
Cateva zile mai tarziu, Anthony a mers sa o ia pe Debbie pe la el, pe motiv ca nu a vazut-o si nu a mai discutat cu ea de foarte mult timp. In masina, ea i-a povestit despre intamplarea cu Evelyn, intrebandu-l ce parere are. El i-a raspuns ca nu ar trebui sa fie asa dura cu Evelyn, pentru ca fata nu i-a zis de pariul lui James cu rautate, ci fiindca tine la ea.
Evelyn era in acelasi parc in care auzise despre pariu. Il chemase pe James acolo sa vorbeasca ceva cu el. In acelasi parc trebuia sa ajunga in orice moment si Anthony cu Debbie. Evelyn spera din tot sufletul ca ideea baiatului sa functioneze, fiindca nu stia ce altceva sa faca daca asta dadea gres.
-Buna, Evelyn! Ce s-a intamplat? intreba James vesel.
-Ce s-a intamplat? S-a intamplat ca stiu de micul tau secret!
-Ce secret? Despre ce tot vorbesti acolo?
-Stiu de pariu, okay? Ai de gand sa negi ca asta e Debbie pentru tine? Un pariu?
-Oh, de asta ziceai...
-Intocmai.
-Nu o sa iti foloseasca la nimic faptul ca stii. Chiar crezi ca Debbie va inghiti asta? Evelyn, te rog...O sa ma duc la ea cu niste ochi de catelus si o sa-i zic ca nu stiu nimic despre niciun pariu si ca nu stiu de ce prietena ei cea mai buna ar vrea sa inventeze asa ceva. Mereu ma va crede pe mine, Evelyn!
-Esti un ne...incepu Evelyn, dar fu intrerupta de...Debbie.
-Deci e adevarat? Ce mi-a spus Evelyn?
-Debbie! Ce cauti tu aici? Nu, bineinteles ca nu! Nu ti-as face asa ceva, scumpo! incerca James sa se apere, desi isi dadea seama ca fusese descoperit.
-Sa nu indraznesti sa imi mai spui asa o data! Nu am fost, nu sunt si nici nu voi fi! Nu vreau sa mai stiu nimic de tine niciodata! spuse Debbie. Evelyn...vrei sa vii cu mine?
-Bineinteles...
Aceste fiind zise, Evelyn, Anthony si Debbie plecara inspre casa lui Anthony.
-Debbie, imi pare rau, dar a trebuit sa te aducem aici, altfel nu ai fi crezut, incepu baiatul.
-Pot sa spun si eu ceva? intreba ea.
-Desigur.
-Evelyn, iarta-ma! Te rog, iarta-ma! Trebuia sa te ascult cand ai venit la mine...Oare ma poti ierta vreodata?
-Sigur, draga mea. Nu pot sa ma bucur decat ca acum stii adevarul. Stiu ca va fi o perioada groaznica, dar eu si Anthony vom fi alaturi de tine.
-Va multumesc, prieteni!
Intr-adevar, asa cum a prevazut Evelyn, a urmat o perioada teribila pentru Debbie. Dupa mult timp, a reusit sa isi gaseasca o oarecare liniste si s-a resemnat cu gandul ca James pe care l-a iubit ea nu a existat niciodata. Au fost momente cand s-a urat pe sine ca tinuse atat la el, ca intr-o mare de oameni ea distingea numai chipul lui, vazand ca fusese doar o jucarie pentru el.
Din ziua in care a aflat adevarul, nu a mai dorit sa il vada si a facutt tot posibilul sa stea deoparte de el. Dar, intr-o seara, Evelyn si Anthony au convins-o sa mearga intr-un club, sa isi distraga atentia. A acceptat. La un moment dat, s-a indepartat de cei doi, ducandu-se la bar sa isi ia o bautura. Pe cand platea, cineva din spatele ei a strigat-o pe nume. Credea ca e Anthony. Dar era James.
-Debbie! Debbie, iarta-ma, te rog! Imi pare foarte rau pentru ce am facut.
-Te-am iertat de mult, James. Daca e cineva pe care nu am iertat, aceea sunt eu, fiindca am fost asa de proasta incat sa te cred. Ma gandeam ca tu nu poti iubi pe nimeni. Poate m-am inselat. Poate ca nu ma poti iubi...pe mine...
-Debbie...
Dar fata nu mai statu sa auda ce avea James de spus, ci a plecat inapoi la prietenii ei, incheind astfel unul din capitolele cele mai urate din viata ei.
La masa pe care o inchiriasera, era numai Anthony.
-Unde e Evelyn? intreba ea, incercand sa zambeasca.
-La baie. Te-am vazut vorbind cu James...incepu el.
-Cu cine? Nu-mi amintesc sa fi vorbit cu vreun James, zise ea serioasa.
-Oh...inteleg...Deci, Debbie, tu nu cunosti niciun James, nu?
-Adineauri ti-am spus ca nu.
-Asadar, aa.....imi...poti da si mie o sansa? intreba Anthony, cu privirea in pamant, coplesit de tristete, fiindca presimtea ca raspunsul va fi "Nu vreau sa ne stricam prietenia" sau ceva de genul asta.
Intr-o noapte friguroasa de decembrie, Sandra se grabea sa ajunga acasa. Mergea fara griji, dar, la un moment dat, s-a uitat in spatele ei. Doi barbati erau acolo. Nu a dat importanta faptului, dar, dupa ce a cotit pe mai multe strazi si s-a intors din nou, cei doi erau la o distanta considerabila, dar erau totusi acolo. "Okay...asta e ciudat" isi spuse ea.
"Hmm...chiar prea ciudat, nu crezi?" se auzi deodata o voce. Sandra a ramas incremenita. Credea ca cei doi au prins-o din urma sau ceva de genu'. Dar, cand s-a intors, a vazut un alt barbat, cu o expresie binevoitoare pe chip.
-Cine esti tu? Ce doresti?
-Nu iti face griji, eu nu iti vreau raul. Ce-ar fi sa intram putin in magazinul acesta, pana se plictisesc aia doi sa te tot urmareasca? spuse barbatul.
-Hmmm...bine...e o idee buna, accepta Sandra si deschise usa magazinului.
Dori sa ii multumeasca pentru sugestie si intinse mana spre umarul barbatului, care se indeparta. Dar a inghetat atunci cand, in locul a ceea ce trebuia sa fie haina si, pana la urma, corpul barbatului, a intalnit doar aerul gol. Atunci, el s-a intors, a zambit inspre ea si s-a risipit in aer ca fumul.
"Nu se poate!" isi spuse Sandra. "Iar? Dar credeam ca am scapat de asa ceva..." Iesi din magazin. Din fericire, cei doi tipi care o urmareau nu mai erau acolo, iar ea a ajuns in siguranta acasa. Se dezbraca de hainele groase si se duse la dulapul din camera ei, de unde scoase un album foto. S-a asezat pe pat si l-a rasfoit infrigurata, pana a ajuns la o poza in care erau doua fetite ce se tineau de mana.
Poza avea 10 ani si o infatisa pe ea si pe verisoara ei, Teresa. Fusese facuta chiar in ziua in care Teresa a murit, inecata in raul spre care se indreptau in acel moment. Isi amintea si acum perfect, cum, la cateva saptamani dupa tragedie, a intrat in camera din casa unde locuiau parintii ei si a vazut-o stand pe pat...pe Teresa. Bineinteles, a fost ingrozita. A inceput sa tipe ca din gura din sarpe "Teresa! Teresa!", dar nimeni din cei care erau atunci in casa si au venit sa vada ce s-a intamplat nu a gasit nimic neobisnuit. Cu greu au linistit-o pe fetita care se uita infricosata la un scaun din coltul camerei. De atunci, Teresa i-a mai aparut de cateva ori, in decursul unui an de zile.
Mai tarziu, pe cand era la liceu, una dintre colegele sale a avut un accident de masina. Desigur, ea si toti ceilalti din clasa, au stat alaturi de fata la spital. La un moment dat, Sandra s-a dus sa isi ia o cafea ca sa poata rezista peste noapte. Pe cand se intorcea spre Terapie Intensiva, a vazut-o pe colega ei accidentata, in haine de spital, traversand holul spre ea. A privit-o cand era in dreptul ei, apoi s-a indreptat spre iesire. Sandra a strigat-o de cateva ori, dar nu a reusit sa o faca sa se intoarca. A fugit catre camera in care asteptau ceilalti, pregatindu-se sa le spuna ca fata a plecat, dar i-a gasit pe toti plangand. Tocmai fusesera anuntati de decesul colegei si prietenei lor. La auzul vestii, Sandra a lesinat si a avut nevoie sa ramana peste noapte la spital, pana si-a revenit complet.
Au trecut cativa ani buni de la aceste intamplari, iar ea spera ca intalnirile ei cu supranaturalul s-au incheiat. Doar ca in seara asta, a fost mult mai ciudat. Barbatul care a disparut in fata ei, parea mult mai real si chiar i-a vorbit. Nici Teresa si nici colega ei nu facusera asta. Intr-un final, Sandra s-a obisnuit cu ideea ca ea poate vedea lucruri care pentru ceilalti sunt invizibile, dar nu se simtea deloc in largul ei cand avea o astfel de experienta.
Zilele urmatoare, si-a vazut de treburile ei obisnuite, impartita intre facultate si serviciu, incercand sa dea uitarii cele intamplate. In ziua in care si-a luat concediu, a intentionat sa dea pe la banca sa isi scoata niste bani. Mergand pe strada, cu nimeni si nimic in jurul ei, geanta i s-a agatat in ceva. Era de parca ceva o prinsese si nu ii mai dadea drumul. Ca din nimic, in stanga ei rasarise neobisnuitul barbat.
-Stai, nu intra acolo! spuse acesta.
-De ce ? intreba Sandra nelinistita.
-Ii vezi pe tipii aia de acolo? Se duc sa jefuiasca banca. Au pistoale ascunse sub haine. Mai bine ai ramane aici si ai chema politia, inainte sa fie ranit cineva, ii zise acesta si disparu la fel de brusc precum aparuse.
Neincrezatoare, Sandra nu a pus mana pe telefon, dar a ramas pe loc. Atat i-ar fi trebuit, sa dea politiei anunturi false. In scurt timp insa, persoanele pe care i le aratase omul misterios au intrat in banca. Incet, incet, fata s-a apropiat de fereastra, privindu-i pe jefuitori cum scoteau pistoalele. Atunci, a format numarul politiei, zicandu-le sa vina repede, sa impiedice o posibila tragedie.
Era a doua oara cand omul misterios aparuse in calea ei, ii vorbise si mai mult decat atat, o salvase de la niste situatii foarte periculoase. De obicei, cand vedea ceva supranatural, se speria de moarte, dar acum, desi o nelinistea, era oarecum usurata ca acel cineva intervenise si o avertizase la timp. Ca sa se linisteasca si mai mult, a incercat sa se convinga singura ca aparitia era...de exemplu...ingerul ei pazitor. Sau ceva de genu`.
Inainte de Craciun, Sandra trebuia sa mearga la parintii ei. Ca sa ajunga la aeroport, trebuia sa ia un taxi. Incepuse sa se enerveze ca nu trecea niciunul pe acolo, cand a vazut apropiindu-se o masina. Tocmai voia sa ii faca semn, dar mana i-a fost oprita de o atingere glaciala. Omul misterios revenise.
-Nu cred ca e o idee buna sa te urci in taxi-ul acela, ii spuse el calm.
-Idee buna sau rea, ma grabesc. Te rog sa imi dai drumul! Ce mi s-ar putea intampla?!
-Asteapta putin si vei vedea chiar tu, insista el, strangand-o si mai tare de mana.
La nici un minut dupa avertisment, o masina a trecut pe rosu si a intrat cu o viteza halucinanta in taxi-ul care plecase corect, primul de la semaforul care se schimbase in verde.
-Ai vazut de ce nu trebuia sa opresti taxi-ul acela acum? zambi omul misterios.
De data asta, Sandra ramasese inmarmurita. Isi duse mana libera la gura, apoi la frunte,uimita si speriata la culme.
-Iti multumesc! M-ai salvat de atatea ori...Nu stiu ce am facut ca sa merit asta, dar iti multumesc!
-Eu stiu doar ca nu pot permite sa ti se intample ceva rau. Sau cel putin asa imi spune insotitorul meu...
-Insotitor?
-Asa e, incuviinta omul misterios si ii dadu drumul la mana.
-Asteapta! Spune-mi ceva! Esti...mort?
-Nu, a raspuns el.
-Atunci...unde te pot gasi?
-La spitalul central. Intreaba de Rafael Garcia, o lamuri acesta si apoi se facu nevazut.
In seara aceea, Sandra si-a sunat parintii si le-a spus ca a intervenit ceva urgent pentru serviciu, dar ca va veni la ei cat mai curand posibil. Apoi a mers imediat la spital. Nu avea decat un nume, nu se gandea ca va gasi pe cineva, dar trebuia sa incerce. Astfel, a intrebat pe prima persoana din personalul medical pe care a vazut-o.
-Rafael Garcia? Sunteti ruda cu el?
-A...Da! raspunse Sandra.
-Imi pare rau daca de-abia acum ati aflat. Tanarul Rafael e in coma de ceva timp...E la etajul 3. Puteti merge sa il vedeti.
-Va multumesc, spuse fata si se repezi spre lift.
Cobori, alerga de-a lungul coridorului, pana il vazu. Acolo, intins pe pat, era omul ei misterios. Dori sa intre, dar o asistenta iesi din camera in care era el.
-Imi pare rau, dar momentan nu va putem lasa inauntru. Domnul Garcia tocmai a iesit din coma si trebuie sa il consultam.
-Serios? zise Sandra incantata.
-Da. Asteptati putin daca vreti sa intrati la el.
-Da, desigur...Bineinteles ca astept! zambi Sandra si se aseza pe un scaun.
Era mai fericita decat si-ar fi putut inchipui, pentru ca ea se gandea ca Rafael va muri in curand, dar a primit vestea ca si-a revenit. "Asa ceva e...extraordinar!" sunt cuvintele care i se invarteau prin minte.
Dupa cateva minute, a fost anuntata ca poate intra sa il vada.
-Rafael? intreba ea din usa.
-Da, chiar el, ii zambi acesta de pe patul de spital.
-Ma bucur sa te vad...viu! Dar...cum se poate asta? Adica, eu pot vedea lucruri supranaturale si asa, dar ce vad eu sunt numai spirite ale persoanelor moarte! Cum de te-am putut vedea pe tine?
-Uite, asaza-te aici, spuse el si ii arata scaunul de langa pat. Voi incerca sa iti explic, pe cat se poate.
-Te ascult.
-Asa cum bine stii, de ceva timp am fost in coma. Si, la un moment dat mi s-a intamplat chestia care e numita de obicei "experienta in afara corpului". Adica, pluteam, ma ridicasem la 2-3 metri in aer si ma uitam in jos la corpul meu ce zacea pe patul asta. Atunci mi-am zis: "Gata. Cred ca acum voi muri." Doar ca nu am facut-o. Pe cand stateam eu asa holbandu-ma la mine insumi, a aparut un barbat in camera. Din senin. S-a inaltat si el si mi-a spus ca poate, doar poate, nu voi muri de aceasta data. L-am intrebat cine e. Mi-a zis ca e un "colector". De suflete, iti imaginezi. Mi-a mai spus ca asta e treaba lui, sa fie in preajma oamenilor atunci cand li se apropie sfarsitul, pentru a le lua sufletele. "Atunci, voi muri." "Bineinteles", a raspuns el, "dar nu acum, asa cum ti-am mai spus. Cumva, tu ai capatat o sansa pe care multi nu o au: aceea de a alege daca pleci sau ramai " Crede-ma, Sandra, cand iti spun ca niciodata nu m-as fi gandit la altceva. In momentul in care am avut accidentul care m-a adus in starea asta, nu imi doream decat moartea, pentru ca, intr-o mai mica sau mare masura, eu sunt vinovat de moartea fetitei fratelui meu si nu mai puteam trai cu vina, nu puteam continua sa traiesc vazandu-l asa distrus, din cauza mea. Dar nu voi vorbi acum despre asta. Acum, chiar avem tot timpul. Revenind la colector, i-am spus ca sunt gata sa plec oricand. Mi-a spus insa ca trebuie sa vad ceva mai intai. M-a luat de mana si m-a tarat afara din spital. Am ajuns pe o strada, chiar aceea pe care erai tu cand te urmareau barbatii aia. Mi-a spus intentiile lor si m-a intrebat daca vreau sa intervin. Iar eu am spus: "Bineinteles ca vreau sa intervin!"... Si am facut-o. Cam asa a fost de fiecare data cand am reusit sa te previn de ce avea sa urmeze. Si, dupa intamplarea cu taxi-ul, colectorul mi-a spus ca mi-a aratat ce puteai sa patesti, deoarece, cumva, tu ai avea puterea sa ma salvezi. Eram sceptic, recunosc. Cum am spus, eu imi doream moartea, as fi imbratisat-o bucuros. Dar, ceva dinauntrul meu mi-a spus sa am rabdare. Itit spusesem deja cum ma numesc si unde sunt. Asa ca m-am gandit ca, daca vei veni sa ma cauti, voi ramane, iar daca nu, voi pleca. Si...ai venit! incheie Rafael.
-Deci, incepu Sandra uimita, si eu te-am salvat, intr-un fel?
-Se poate spune si asa.
