Cântec de lebădă

Sebastian stătea pe micul scaun pe care îl lua cu el la locul de muncă - o bucățică de stradă, înconjurată de un gărduleț, un chioșc de ziare și o tarabă cu legume, dintr-un cartier mărginaș al Capitalei. Alături de el, pe câteva ziare vechi, ponosite, cu știri nu prea interesante, scrise de așa-ziși jurnaliști, se aflau mărunțișurile pe care spera să le vândă - cutii de chibirituri, pachete de șervețele, nasturi, câteva brățări lucrate manual. 

Treaba nu mergea prea bine, se vedea că trecătorii erau prea preocupați de problemele lor sau de locurile unde trebuiau să ajungă ca să-l mai observe și pe el. Mulți nici nu priveau în direcția sa, nedorind parcă să-i întâlnească ochii. Privirea sa nu era stânjenitoare, nu se ruga de nimeni să cumpere ceva, deși avea atâta nevoie de câțiva bănuți. A se uita la oameni era singura sa plăcere, în mijlocul singurătății care îl măcina încet, de ceva vreme.

Iat-o, de pildă, pe tânăra care tocmai a depășit-o pe doamna cu batic roșu. Fata, vorbind la telefon, se încruntă - oare ce ar fi putut să o necăjească, umbrindu-i pentru o clipă tinerețea? Poate că intervenise vreo problemă sau trebuia să fie undeva mai devreme  decât fusese vorba inițial...

-Cât costă două pachete de șervețele? îl întrebă cineva.

-Un leu, drăguță, răspunse Sebastian. 

         Nu de multe ori i s-a cerut în ziua aceea informații despre prețul obiectelor de vânzare, dar încercă să fie cumsecade cu fiecare client, nedorind să lase la vedere ceva din amărăciunea care i se strecura în suflet, la gândul că el și marfa lui sunt aproape invizibili. 

Seara veni repede, ca în toate zilele nesigure dintre sfârșitul toamnei și începutul iernii. De la taraba din față, Ion îl întrebă:

-Ai câștigat ceva, nea Iordache?

Nu apucă să răspundă. Sacoșa în care își strângea lucrurile aproape că îi căzu din mână, căci printre mașinile de la semafor se strecurase o ambulanță, cu sirenele pornite, sunetul lor răsunând pentru câteva minute prin înserarea plină de lumini a orașului și răscolind răni nevindecate în sufletul lui Sebastian. 

Nadia - în ciuda a toate - dragostea vieții mele. Huntington - nenorocirea vieții noastre. 

Huntingtonul și-a făcut apariția când Nadia avea vreo 30 și ceva de ani. La început, sperasem ca stările ei de amețeală să nu reprezinteceva grav. N-am luat în seamă stângăcia ei sau nopțile albe pe care le avea uneori soția mea drept semne ale unei tragedii. Nici măcar nu îndrăznisem să o întreb, după ceva ani petrecuți împreună, cum își pierduse mama pe când era doar o adolescentă, fiindcă Nadia nu era dornică să îmi spună prea multe despre ce trăise înainte să mă cunoască. Spunea mereu că viața ei a început să conteze doar din clipa în care am format un cuplu...

În timp, boala a devenit însă evidentă – dificultățile de vorbire, ocazionale momente în care: nu-și mai aducea aminte lucruri mai mult sau mai puțin importante și diverse alte indicii au condus către diagnosticul implacabil pus de medicul său – Huntington. 

A început să ia câteva pastile pentru a ține, pe cât posibil, boala sub control. Medicul ne-a recomandat de mai multe ori să căutăm ajutorul psihologilor. De parcă asta m-ar fi putut ajuta să accept că soția mea avea să se stingă încet-încet sub ochii mei! De parcă mândria Nadiei i-ar fi permis să își arate vulnerabilitatea față de altcineva în afară de mine.

Îmi amintesc serile în care soseam acasă de la serviciul acceptabil pe care îl aveam pe atunci și o găseam stând pe marginea patului, cu o privire îngrozită. Cum mă vedea, sărea în brațele mele, rugându-mă să o scap de entitățile ce voiau să o străpungă cu săbii în flăcări. Mă durea să văd cât de neclară și absurdă devenea gândirea ei uneori. Alteori... trebuia să tragem draperiile în mijlocul zilei – i se părea că vede la fereastră copii cu ochi galbeni, rânjind la ea amenințător.

Se întâmpla câteodată să fie lucidă – atunci.... atunci îmi cerea scuze că mă chinuie, că trebuie să o suport în halul în care era uneori (de unde știa că se comportă ciudat? Eu niciodată nu îi reproșam nimic, nu îmi trecea prin cap! Aș fi dat orice să poată scăpa de soarta aceea chinuitoare!). Îi spuneam că o iubesc oricum ar fi, plină de viață sau de tristețe, sănătoasă sau bolnavă. La vorbele mele,însă, se retrăgea oriunde se nimerea, încuind ușa. O auzeam plângând și nu voia să iasă ore în șir - unde greșeam? Oare nu mă credea? Oare chiar putea să se îndoiască de mine?

Acum, singur și bătrân, mă întreb dacă ar fi fost mai bine sau nu să avem copiii pe care mi-i doream mai demult... cunoscând însă boala Nadiei, probabil că e mai bine că nu a rămas niciodată însărcinată...

Și... spre final... momentele de normalitate au fost din ce în ce mai rare – mintea cea de odinioară, rațională și luminoasă a Nadiei mele, era rătăcea complet în întunericul amintirilor pierdute, al gândurilor distorsionate, al furiei inexplicabile. În ultima seară petrecută alături de ea, înainte de a cădea într-un somn zbuciumat, mi-a spus să caut răspunsuri în spatele pânzei de păianjen. Probabil delira și atunci...

Apoi... a urmat sfârșitul – al ei și al sufletului meu, zdrobit fără speranță. Mă întorsesem acasă de la muncă, obosit, dar dornic să o strâng pe Nadia mea în brațe, indiferent dacă m-ar fi recunoscut sau nu, dacă ar fi trebuit să îi explic că sunt Sebastian al ei și nu vreun străin care intenționează să o atace. Sufrageria era în dezordine. Vecina care mai stătea uneori cu ea plecase de vreo jumătate de oră, mă sunase să îmi spună. Am intrat la baie... și am văzut-o. Pe jos, cu un tub de pastile lângă mâna ei mult prea albă,  firavă. 

Ca un robot, am sunat la salvare. Curând, s-au auzit sirenele ambulanței. Atunci, aproape că am înnebunit și eu.

***

Nu i-am spus niciodată lui Sebastian de ce a murit mama. Sunt surprinsă că am reușit să țin ceva atât de important secret, dar... cum să îi spun? Când să-i fi spus asta? La început? Să fugă de mine? Când m-a cerut în căsătorie – să se sperie de șansele enorme de a moșteni boala și să fugă? Sau să rămână lângă mine din milă? Nu aș fi suportat niciuna dintre aceste variante. Știu... ah! știu că sunt vrednică de dispreț, că sunt îngrozitor de egoistă fiindcă ascult numai de nevoia mea de a-l avea alături și, în timpul ăsta, îi nenorocesc viața.

Sebastian își dorește atât de mult copii... dar nu pot să risc. Chiar acum, pe când încerc să scriu rândurile acestea, mâinile îmi tremură, abia mai pot ține pixul cum trebuie. Cum să aduc pe lume o ființă predispusă la nenorocirea care mă paște? Și nici nu pot să-i explic. Trebuie să mă feresc eu singură...

Simptomele mi s-au înmulțit, mi s-au agravat. Sebastian nu îmi spune, e lângă mine și e la fel de tandru și de grijuliu ca întotdeauna, dar îmi dau seama că uneori nu sunt eu, nu își poate ascunde prea bine expresia de surprindere și ușurare temporară când vede că mă comport normal. Sunt o nenorocită! Deși vreau să îl strâng în brațe și să nu îi mai dau drumul, tot ce pot face e să mă încui într-o cameră și să plâng.

Cărțile cele vechi ale mamei sunt într-un dulap, în pod. Îmi place să stau aici ascunsă și sper, în siguranță... Nu cred că acei copii îngrozitori cu ochi galbeni mai pot ajunge la mine aici... Stai! Uite niște vopsea albă! O să desenez o pânză de păianjen pentru bărbatul acela care vine uneori în casă și e atât de drăguț cu mine.