Haiku 3

Și sunt momente
în care ai dori doar
să nu fii uitat.

Haiku 2

Și iar rătăcesc
prin labirintul rece-al
îndepărtării.

Și iar

Umbre roșii și negre
se târăsc acum
prin lumina difuză
a lămpii din puterea nopții.

Mă rătăcesc prin mintea mea!
Mă rătăcesc la fel ca într-un
adevărat labirint al lui Dedal.

O mie de gânduri se rotesc
și se rotesc și se rotesc
printre sinapse
precum Terra în jurul Soarelui,
încet și permanent.
Ca sufletul meu în jurul
retragerii tale glaciale.

Nervi de primăvară (poem a la maniere de Bacovia, temă)

Primăvara iar a sosit în oraș:
Se împletesc florile metamorfozate
Cu sunet de negru clavir pătimaș
Și viețile amanților, stricate.

Trec singur pe stradă, temător,
Strivind sub tălpi frunzele plouate.
Se aude un scârțâit de clavir înfiorător,
Iar fecioarele cu păr despletit par fantome
În noapte.

Nevroză (poem a la maniere de Bacovia, temă)

Am văzut niște morți prin oraș, iubito,
Ce-și plimbau oasele albe pe stradă
Și, săracii, n-aveau ochi să vadă
Norii negri gata de război, iubito!

Temutul război a început, iubito:
Se aud tunete amestecate cu tuse,
Se înfruntă viața cu visele de mult duse
În pământul ce ne cheamă, iubito!

Bomboana (temă)

Uneori, la scumpa mea Facultate de Litere ni se mai încearcă și creativitatea, nu numai capacitatea de a memora/înțelege informațiile. Astfel, la seminarul de Literatură Română, cînd studiam Belle Epoque, am primit tema de a realiza o schiță a la maniere de I. L. Caragiale, combinând elementele erotice din Calul Dracului și dialogul din Căldură Mare. Adevărată provocare! Surprinzător, am scris următoarele:

După ce coborî din trăsură, domnul Popescu dădu să intre în casa domnișoarei Margareta. Păcatul lui fu că își scăpă pălăria, fiindcă aplecându-se după ea zări un bilețel pe prag. Cum nu prea respecta el intimitatea celorlalți, citi pe bilet următoarele:
”Mademoiselle Marguerite, ce mă bucur că am ajuns amândoi la Bomboană! Nu aș fi crezut niciodată că-mi veți face bucuria de a merge până acolo cu dumneata! Când putem repeta această mirobolantă experiență? A.”
Înfuriat la culme, domnul Popescu nici nu mai ciocăni la ușă, ci intră direct, dând buzna în salon, unde o găsi pe Margareta citind.
-Mademoieselle Marguerite!
-Vai, cum îndrăzniți să intrați așa la o domnișoară?
-Scuzele mele, păsărică, dar nu prea văd domnișoare aici!
Margareta, bineînțeles, începu să se înfurie și, agitată, își presă palmele pe pieptu-i strivit de corset.
-Să înțeleg că ați ajuns la bomboană cu un anume A.?
-Despre ce tot vorbiți acolo?
-Aș! Te faci că nu știi?! Ce dezamăgire...
-Mă fac că nu știu...CE?
-Nu-mi vorbiți mie așa, te rog, de dragul amiciției noastre!
-Eu observ că nu e nicio amiciție între noi.
-Desigur, a fost stricată de acest bilețel de pe pragul dumneavoastră.
-Puteți fi atât de amabil încât să mi-l dați? Oricum nu aveați niciun drept să-l citiți!
Puțin încurcat, domnul Popescu îi dădu Margaretei biletul. Cât îl citi, fata rămase impasibilă.
-Ah, asta era, spuse ea rece.
-Bineînțeles! Auzi, o domnișoară (Popescu scuipă cuvântul) care se vrea respectabilă să ajungă la bomboană cu cineva și acesta să-i mai și trimită bilețele în care să-i ceară să repete experiența!
-Desigur, doar e cât se poate de decent să mergi la restaurantul numit Bomboană din Constanța cu un văr al dumitale pe care nu l-ai mai văzut de 5 ani, fiindcă plecase în Austria și susținea că nu se va mai întoarce niciodată în țară!
-Restaurant?! Văr?! repetă Popescu, prostește.
-Exact așa, monșer. Și acum, trebuie să vă spun că mă așteaptă cartea. Trebuie să mai adaug și că, dacă a existat, orice amiciție dintre noi s-a terminat astăzi.

Simbol

Și zilele se târăsc, mai nou, 

cu încetinitorul, 

fără ca ceva să frângă

păienjenișul vechi, 

care mereu și mereu

se mărește.

Realități (C.D.)

Terenul de la marginea faimoasei metropole

poate trece neobservat de unii oameni,

obsedaţi doar de ideea de a ajunge

mai repede la metrou sau

la vreo benzinărie.

Pentru domnul Kingsley, însă...

Terenul acela era ”acasă”.

Avea o căsuţă drăguţă, cu etaj,

în care trăia împreună cu soţia

şi cele trei fetiţe.

După o săptămână de muncă la birou,

în weekend se ocupa mereu de fiicele sale.

De curând, o ajutase pe Kim să-şi facă

temele la matematică.

-Jane, spuse el, draga mea,

interpretezi minunat această melodie

a lui Chopin!

Duminica i-a fost rezervată Keirei.

Au mers în oraş pentru a-i lua

fetei instrumente pentru pictură.

După sfârșitul sesiunii de cumpărături,

cei doi s-au plimbat

prin parc.

-Tată, spuse Keira, mă gândeam

să desenez o tablă de şah, dar vreau

să surprind chiar un joc adevărat,

care să se termine cu un mat.

Te superi dacă jucăm

după ce ajungem acasă?

-Nu, bineînţeles că nu.

Au pornit înapoi,

Printr-o ploaie măruntă.

Pentru Ruth, terenul acela era locul

în care se simţea cel mai bine.

La liceul de acolo

preda istorie elevilor

pe care îi credea absolut neimportanți.

În preajma vacanţei, ea 

preda unor boboci.

Aceştia, foarte entuziasmaţi,

discutau despre cum îşi vor petrece

zilele libere.

-Despre ce zile libere vorbiţi voi acolo?

întrebă Ruth.

-Despre vacanţă, desigur, doamnă.

-Pe mine de ce nu m-aţi anunţat

de aşa ceva?! Eu aş fi venit aici,

ca de obicei.

În acea zi, plecă spre casa ei goală

gândind:

”Ce copii!”

După ce intră, o întâmpină călduros

singurătatea de-acasă.

Dar Ruth a învăţat să o ignore –

se retrase imediat în birou

şi începu să studieze cărţi

despre draga ei istorie.

Afară ploua mărunt.

 Afară ploua mărunt. 

Asistenta, în halatul ei

de un alb imaculat

pătrunse în salon,

ducând o tavă

cu nişte cutiuţe

şi două pahare cu apă.

-Domnule Kingsley, Ruth,

puteţi lua o pauză

de la jocul vostru de şah acum.

E timpul să vă luaţi medicamentele.

Haideţi, purtaţi-vă frumos.

                

După ce aceştia au ascultat-o liniştiţi

asistenta se duse spre fereastră.

Tocmai începuse să plouă mai tare.

Se gândi că ar trebui să-l roage

pe soţ să vină să o ia

de la sanatoriu.

-Mi-am uitat umbrela, tocmai azi.

Anisia (C.D.)

Pe vremuri, în Grecia Antică, trăia o fată pe nume Anisia;

ea făcea cinste numelui purtat, fiindcă într-adevăr era de o frumuseţe unică – 

până şi Zeus se îndrăgosti de ea, nefiind în stare să îi reziste.

O văzu întâia dată pe malul unui râu, căutând în pădure diverse substanţe

din care să-şi facă noi vopseluri.

Impresionat, dar nedorind să îşi arate chipul încă, stăpânul zeilor îi spuse doar:

”Mai frumoasă ca o zi de primăvară eşti, Anisia - şi mai încântătoare decât dansul stelelor oglindite în râul de aici!”

Dezorientată, Anisia se uită în jur şi nu văzu pe nimeni –

crezuse că e Dimitris, logodnicul ei, dar nici urmă de el prin pădure.

Fugi repede acasă. Mai cu treabă, mai cu desenat, ziua trecu

şi ea la misterioasa voce nu se mai gândi.

În zilele următoare, Dimitris o luă cu el la vânătoare.

Pe când pregătea masa, întinzând ce avea în coşulet

pe pătura de iarbă şi de flori… văzu un cerb apropiindu-se.

Iubind animalele, Anisia se ridică uşor şi îi spuse:

”Pleacă de aici, dragă cerbule! De mai zăboveşti mult,

Dimitris şi ceilalţi te vor vâna fără milă…!”

Dar cerbul se apropia din ce în ce mai mult de ea,

până ce fata putu să-l atingă.

Atunci se auziră vocile vânătorilor, Anisia se întoarse

puţin, dar surpriză!

Mâna ei rămase în aer, fiindcă cerbul dispăruse.

Se sperie, dar, din nou, nu spuse nimic nimănui.

La ceva timp după aceste curioase întâmplări,

Anisia merse la templul zeiţei Athena – i-a adus

ofrande şi i-a povestit tot ce i se întâmplase.

Nu  a primit vreun semn care să o lămurească

de la zeiţă.

Când a plecat de-acolo a trecut pe lângă o bătrână –

 i-a dat bineţe şi o floare din buchetul ei.

Nu a mai văzut, desigur, că bătrâna a călcat floarea

ei în picioare, apoi s-a evaporat, la fel ca cerbul.

În noaptea aceea, Anisia era îngrijorată şi a adormit greu.

Când somnul o doborî, visă că

Dimitris venise la ea acasă şi o invita 

la o plimbare pe plajă. 

A doua zi, fata decise să arunce o privire 

pe-acolo, crezând că poate Athena i-a trimis un semn.

Mare îi fu mirarea când îl găsi acolo

chiar pe iubitul ei.

Când se înseră, cei doi încă mai pălăvrăgeau –

ajunseseră între timp la stânci. Atunci

se întâmplă cel mai straniu lucru dintre toate:

Anisia văzu apropiindu-se de ei un om;

acela era un alt Dimitris! El o striga pe nume

şi o întreba unde a dispărut toată ziua.

Când al doilea Dimitris ajunse la câţiva metri,

primul Dimitris dispăru - ş-atunci se petrecură

mai multe lucruri deodată:

Anisia ţipă, o furtună se porni din senin

şi un vînt nemilos o împinse pe fată de pe stânci,

făcând-o să piară în valurile dezlănţuite.

Dimitris încercase să o prindă, dar fără folos.

Femeia de la templul Athenei fusese Hera –

deghizată.