Multi credeau ca a fi Caterina Avramescu este un privilegiu pentru care ar trebui sa fiu invidiata. In realitate insa, pot spune ca a fost un adevarat blestem.
Povestea mea a inceput in urma cu multi, multi ani. Trebuie sa recunosc...pana la un anumit moment a fost bine. Traiam impreuna cu tatal meu, Matei Avramescu si mama mea, Carmen, intr-un castel grandios, pe care il adoram. Obisnuiam sa ies la plimbare cu mama si doica in fiecare zi prin padurea inauntrul careia se afla castelul nostru, bucurandu-ne de fiecare zi de iarna, primavara, vara sau toamna care se rostogolea in trecut. Obisnuiam sa dam petreceri, unde erau invitati toti ceilalti nobili din tinut, iar cand coboram, micuta fiind, cu mama de mana, toti ne zambeau si ne aplaudau din salon, uitandu-se in sus la noi...iar tata o astepta pe mama la baza scarilor, ca sa ii ia mana si sa ne prezinte invitatilor lui.
Cum am spus, zilele mele se scurgeau linistite si fericite...pana cand am pierdut-o pe mama. Aveam 10 ani si iesisem la plimbare cu tatal meu. Doica ramasese cu mama, pentru a o ajuta sa il aduca pe lume pe fratele meu. Cand ne-am intors...am auzit un strigat ascutit, ingrozitor, pe care l-am tinut minte toata viata. Tata s-a repezit la etaj...s-a intors 10 minute mai tarziu si m-a luat in brate. Mi-a spus: "Draga mea Caterina, de acum vom fi numai noi doi. Vom fi mereu impreuna, mereu..." Da...atat mama cat si fratele meu au murit.
Pe masura ce cresteam, toti imi spuneau ca seman cu mama ca doua picaturi de apa. Uneori, coplesit de durere, tata ma lua de mana si imi spunea Carmen, vorbindu-mi ca si cum as fi fost mama, nu fata lui, spunandu-mi tot felul de idei de afaceri sau calatorii pe care le are, ba chiar vorbind despre mine, despre planurile pe care le are cu mine ca si cum eu nu as fi fost de fata. Il intelegeam si nu ii reprosam nimic. Era firesc...o iubise enorm pe mama si cum eu semanam cu ea, era normal sa o vada uneori in mine.
Doar ca, in timp, durerea lui nu s-a vindecat. A crescut in intensitate, tot mai mult si mai mult...pana a ajuns la un pas de nebunie. In scurt timp, era nebun de-a binelea...Dar numai eu puteam sa vad asta...numai eu stiam ce se intampla, pentru ca in societate se comporta perfect normal. Cand erau altii de fata, eu eram Caterina...cand plecau, incepea: "Carmen, ai vazut ce frumoasa s-a facut fiica noastra?" si tot asa...
Pe la 16-17 ani, am inceput sa fiu curtata. Odata cu acest lucru, a inceput adevaratul cosmar. Imi amintesc ca primul meu petitor a fost Andrei, un baiat foarte dragut, cu par blond si ochi albastri ca cerul senin de primavara. Era nepotul unui nobil ce statea prin apropiere. A venit cu el la noi la un bal si probabil ca i-am placut foarte mult, pentru ca de atunci venea aproape in fiecare zi. La un moment dat, s-a hotarat sa ii ceara mana mea tatalui meu. Erau in camera pe care tata o folosea pe post de birou. Cat vorbeau ei, eu m-am dus sa ii aduc lui Andrei un pahar cu apa. Pe cand ma apropiam, l-am vazut pe tata si pe valet scotand ceva greu pe usa biroului. Cand m-am apropiat, am recunoscut suvitele aurii ale lui Andrei in mainile tatalui meu. Carau corpul lui. Am ramas ca traznita. Nu stiu cum de nu mi-a cazut tava din maini. Nu stiu nici cum ar fi reactionat tata daca m-ar fi vazut acolo, ce ar fi facut.... S-au dus in curtea din spatele castelului si l-au ingropat acolo. Cand s-au intors, l-am intrebat pe tata unde e Andrei. El mi-a raspuns, senin, ca a venit sa isi ia la revedere, pentru ca pleaca acasa. In seara aceea, nu am putut dormi. Mi-am incuiat camera de frica lui si nu i-am raspuns niciodata cand ma striga. Carmen, bineinteles. A doua zi, aveam ochii rosii fiindca plansesem toata noaptea. Nu puteam sa inteleg de ce a facut tata asa ceva. Ce ii facuse bietul baiat, de merita o asemenea soarta. Apoi, mi-a venit in minte ziua in care a murit mama. Atunci el imi spusese: "Vom fi mereu impreuna, mereu..." Mi-am dat seama ca nu avea sa ma lase sa plec de langa el.
Dupa bietul meu Andrei, au urmat multi baieti. Fiecare a avut parte de acelasi sfarsit ca primul. Injunghiat si ingropat in spatele castelului...Nu am indraznit sa-l intreb niciodata pe tata cum se face ca numarul mormintelor din curtea noastra tot creste...Imi era prea frica. Valetul mi-a spus adevarul, insa. Tata il amenintase ca va avea parte de aceeasi soarta, daca deschide gura, dar el tinea foarte mult la mine, inca de cand eram mica si nu a mai putut suporta sa ma vada plangand in fiecare zi si trezindu-ma aproape noapte de noapte din cauza cosmarurilor. Cosmaruri in care, dupa cum va puteti da bine seama, apareau chipurile petitorilor mei, incercand sa ma ia de mana, iar Matei Avramescu aparea in fata noastra cu un cutit imens, insangerat. Atunci ma trezeam de fiecare data tipand.
Cand aveam in jur de 20 de ani, a aparut el. Eliel Cassidy. Persoana pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea asta, dupa mama. Atunci deja tot ce simteam pentru tata era ura, frica si repulsie. Toate simtamintele calde pe care le avusesem fata de el disparusera. Chiar el avusese grija sa le ucida, una cate una...si sa le ingroape sub forma unor bieti baieti in spatele castelului. Dupa un timp, toti prietenii ne-au parasit. Pesemne ca cineva a observat disparitiile si cimitirul. Umbla vorba ca al nostru castel era bantuit sau ceva de genu'. Multi credeau ca e de vina saraca mama...cand vinovatul era onorabilul domn Avramescu.
Dar, sa revin la Eliel. Trebuie sa va zic cum l-am intalnit, pentru ca a fost una dintre putinele intamplari frumoase din viata mea, pe care mi-o amintesc chiar si acum cu placere, chiar daca a avut loc intr-un context ingrozitor. Tata tocmai scapase de un alt petitor de-al meu. Ca de obicei, am inceput sa plang neajutorata, dandu-mi seama de ce se petrecuse - nu ma obisnuisem nici atunci....speram ca o proasta ca va inceta cu crimele astea odata si odata. Asa...unde eram? A...deci, incepusem sa plang si am iesit in fuga din castel. Era noapte si o ploaie torentiala, dar prea putin ma interesa asta. Ratacind deznadajduita prin padure, m-am impiedicat de radacina unui copac si am cazut, lovindu-ma foarte tare la glezna. Pe cand in zadar incercam sa ma ridic, cineva m-a luat in brate, ridincandu-ma ca pe un fulg. Am crezut ca era valetul, pana a inceput sa imi vorbeasca. Striga, pentru a acoperi sunetul ploii, intr-o franceza ingrijita. Ma intreba daca e vreun loc in care ma poate duce, pentru a ne adaposti de ploaie. Nu aveam ce face, asa ca i-am spus de castel.
M-a purtat in brate pana acolo, urmand indicatiile mele. A sunat la usa si ne-a deschis tata. La vederea lui, am lesinat de spaima. M-am trezit d-abia a doua zi, la amiaza. Spre surprinderea si oarecum, spre usurarea mea, l-am vazut pe Eliel asezat pe sofaua din fata patului meu. De cum am deschis ochii, s-a prezentat si m-a intrebat cum ma simt. Putin mai tarziu, am aflat ca era pictor si ca venise in tara noastra pentru a-i face cuiva un portret, dar se ratacise prin padure, cand a dat de mine.
Nu mai e nevoie sa spun cat de atent si grijuliu era. Si avea un bun simt extraordinar si o cultura deosebita. Pana la sfarsitul vietii sale -care nu a fost prea tarziu, dupa cum poate va dati seama- a ramas la noi...In scurt timp eram nedespartiti. La insistenta lui, am acceptat sa il las sa imi faca portretul. A durat vreo cateva zile, iar cand a fost gata, am inceput sa plang vazand cat de...perfect....era. Si scrisul lui superb, intr-un colt: "Caterina Avramescu, de Eliel Cassidy." Intr-o seara, in timp ce ii admiram tabloul, m-a intrebat de ce sunt atat de trista uneori. Se bucura de toata increderea mea, ba chiar de toata dragostea mea, imi dau seama, asa ca i-am spus ce ma ingrozea. A fost foarte surprins de ce i-am destanuit. Apoi, s-a speriat teribil si a spus ca nu mai pot ramane nicio zi in casa acelui monstru. Am stabilit sa fugim chiar in seara aceea.
Ce a urmat, nu am mai putut suporta. La miezul noptii, Eliel a venit la usa camerei mele, strigandu-ma, spunandu-mi ca a pregatit trasura. Nu am sa ma pot ierta niciodata ca nu eram in camera, ci undeva pe hol, fiindca iesisem sa imi iau cateva lucruri dintr-o alta camera...Din pacate, nu am ajuns eu prima la el, ci tatal meu, care umbla pe coridor la ora aceea. Si-a dat seama de ce planuisem sa facem imediat si l-a tarat pe scumpul meu Cassidy afara. Nu imi pot imagina ce i-a facut tata...ar durea ingrozitor...chiar si acum.
Am fugit in camera mea...am scris putin in jurnal, udand paginile carnetului cu lacrimile mele. Pe masura ce scriam, mi-am dat seama ca nu mai puteam suporta sa traiesc asa. In scurt timp, a aparut tata..."Carmen, Carmen! Caterina vrea sa fuga cu pictorul, dar i-am venit eu de hac acelui nenorocit!"
-Eu nu sunt Carmen...tata, am scuipat ultimul cuvant printre lacrimi. Sunt fiica ta, Caterina! Nu mai pot sa suport toate josniciile tale! Nu mai pot vedea cum omori atatia oameni nevinovati, a caror singura greseala e ca vor sa ma ia de langa tine!
Imi amintesc ca venea spre mine...dar nu a ajuns la timp. Prea tarziu...eu deja ma aruncasem pe fereastra pe care o lasasem deschisa. Tot ce auzeam erau vorbele lui, care m-au urmarit toata viata: "Vom fi mereu impreuna, mereu..." M-am trezit in intuneric. Apoi, putin cate putin, intunericul din jurul meu se risipea...si mi-am dat seama unde eram...pluteam la cativa metri deasupra mormintelor din spatele castelului, uitandu-ma, in jos, uluita, la corpul meu chircit. Apoi, mi-am inaltat privirea si l-am vazut pe tatal meu la fereastra de la care tocmai cazusem. Stiu ca dintr-o parte venea o lumina alba, stralucitoare...iar in cealalta era groapa proaspat sapata pentru Eliel. Si n-am putut pleca. Nu l-am putut parasi! Lumina disparea incet, incet si eu am ramas legata de castel. Legata de tata. Mereu impreuna, nu asa spusese el....?
Din noaptea mortii mele, tata nu a mai avut parte de o clipa de liniste. Ii apaream peste tot...facandu-l sa se simta exact asa de mizerabil pe cat ma simtisem eu pe cand traiam, martora muta a crimelor lui. Peste multi ani...a murit si el. Nici el nu a putut sa treaca mai departe...faptele comise in timpul vietii au fost atat de oribile, incat l-au legat cu lanturi grele de locul asta blestemat.
Asa ca acum suntem toti aici, in castel...eu, tata si petitorii mei...ca o mare si sinistra familie fericita. Impreuna pentru totdeauna!
