marți, 13 octombrie 2015

Omul cu chitara


























zi de zi
sau poate din când în când,
el îmi mângâie strunele,
iar eu îl răsplătesc
cu sunete melodioase.

de ele se mai bucură
și alți trecători,
dacă își întrerup puțin
gândurile,
ca să le asculte.

el stă sprijinit de o mașină,
mai fumează, din când în când,
câte o țigară.
pe unde oare îi umblă mintea?
e dezamăgit, se simte invizibil,
așa neobservat de trecători?

poate doar îi place să stea
cu mine în brațe,
rezemat de capota unei mașini.

dar...
e o zi rece...
și degetele-i înghețate...!

nu cred că știe
că, la etajul doi
al unei facultăți,
o fată ne observă
și scrie o poezie
despre noi

duminică, 4 octombrie 2015






















Îți dai seama, uneori, că,
deși ai putea fi mulțumit, liniștit,
nu ești.

îți dai seama, uneori,
că nu contează ce fac personajele
din restul poveștii tale,
tu tot, în fond, ești nefericit.

îți dai seama, uneori,
că oricât de luminos ar părea decorul,
înăuntrul tău e mereu întuneric.

cauți neîncetat ceva,
suferi când nu găsești -
sau când crezi că găsești
și dispare.
te gândești că întunericul ăla
abia atunci a sosit,
îți spui că va fi înlăturat cândva.

dar ce te faci
când înțelegi
că locul întunericului
a fost,
este
și va fi
întotdeauna în tine?

în afară de acceptare,
există altă soluție?

eu o să mă ascund acolo,
în marea de negru.

Joacă



de-atâtea ori
mi s-a deschis o prăpastie
în fața sufletului,
de parcă mi s-ar fi așternut un covor roșu
la picioare,
încât am ajuns să cred
că totul nu-i decât o joacă.

de-atâtea ori
m-am atașat de gânduri, de idei,
de emoții, de povești,
iar acestea mi-au fost răpite
fără milă,
încât am ajuns să cred
că totul nu-i decât o joacă.

am pășit mereu în prăpastie,
am acceptat mereu furtul gândurilor,
al ideilor, al emoțiilor,
al poveștilor;
mereu cu speranța firavă
că am să pot juca și eu,
cândva,
jocul acesta.

nu din răzbunare.
mi-aș lua doar ce mi se cuvine înapoi -
oricum, totul ar fi numai o joacă,
nu-i așa?

Colecția de întrebări



dintotdeauna, uneori,
m-au chinuit variate întrebări.
naivă, credeam că pot șterge
neliniștea dinăuntrul meu
cu răspunsurile lor.

mi-am dat seama, însă,
că procedez greșit -
poți pune câte întrebări vrei,
e foarte posibil ca nimeni,
niciodată,
să nu-ți răspundă.

de-acum am să încerc
să mi le abandonez
într-un cufăr oranj, încuiat,
iar cheia am să încerc să o uit
printr-un colțișor
de gânduri.

am să încerc,
după cum mi-am propus
de atâtea ori,
să nu mai am așteptări,
să observ doar șirul de întâmplări;

și poate unele
or să însemne ceva -
poate vor fi niște răspunsuri
necerute,
iar la sfârșit,
descuind cufărul din trecut,
voi descoperi că sunt răspunsurile căutate

vineri, 2 octombrie 2015

„Numai numele să nu 
mi-l amintești, 
pentru că el are 
o infinitate de trupuri 
și s-ar putea să ți-l arate 
pe-acela 
pe care tu nu-l cunoști.” 
Nichita Stănescu 





















se întâmplă adesea să am parte
de surprize - din partea mea.
am descoperit și tot descopăr
că în mine există mai multe persoane.
nu sunt mereu aceleași -
apar, dispar și reapar
când mă aștept mai puțin.
de-asta, îmi dau acum seama
că nu prea pot să am pretenția
ca cineva să mă cunoască
bine.
să mă accepte.
poate că nici eu nu aș fi în stare
să mă înțeleg cu toate fațetele cuiva.
ar fi frumos, însă,
ca cineva să își dea totuși puțin interesul.
serios, mi-aș da și eu interesul,
dacă oamenii nu s-ar îndepărta
dintr-odată
sau
dacă nu m-ar face pe mine să
mă îndepărtez,
fără vreo explicație,
fără vreo posibilitate de întoarcere
pe drumuri vechi,
colindate uneori împreună,
cu mai mult sau mai puțin
timp în urmă