joi, 28 iulie 2016

lucruri firești
















am văzut cum mâinile mele
se îndreptau spre ale tale
fără să-și dea seama ce făceau.
am văzut cum le-am chemat înapoi
ca pe niște păsări
ce au evadat din colivia lor.
blândețe - atâta era în mâinile tale
și în ochii tăi.
apoi - tristețe.

luni, 20 iunie 2016

Gânduri la final de 22






















I

să tac
să vorbesc
să nu mai trebuiască
să scot vreun sunet vreodată
să strig
să plec
din locul ăsta de neînţeles
şi înfricoşător
să nu mai ştie nimeni
nimic de mine, niciodată.
dar cineva...
să mă cunoască bine bine
şi să mă înţeleagă
măcar puţin

II

mă înec
mă înec printre atâtea
de acceptat
printre atâtea cuvinte
gesturi şi priviri
ce nu au voie să trăiască

joi, 14 ianuarie 2016

Deșertăciune


Art by Pascal Campion



Undeva - în mine -
se ghemuiește o durere surdă,
fiindcă lumea îmi pare
o întindere uriașă de
alb, gri și negru,
fără pic de magie.
Fără speranță
de fără magie.
Realitatea -
deziluzionantă.


P.S. Rest in peace, Sir Alan Rickman








marți, 5 ianuarie 2016

Alegere

















început. mutări.
decizii - bune sau rele.
scopuri.
ținte.
capturi, cuceriri.
sacrificii.
perspectivă.
victorii.
uneori -
egalitate.
înfrângeri.
șah.
sau viață.

luni, 4 ianuarie 2016

Presiune

ianuarie - lună insuportabilă,
podea presărată cu gheață
pe care cad, spărgându-se
în mii de cioburi ascuțite -
crude,
deziluziile mele
și presiunea unui an întreg
ce se prezintă dinaintea mea
ca toți cei precedenți:
încărcat de
schimbări,
stagnări
și
non-culoare.

marți, 8 decembrie 2015

Cântec de lebădă

Sebastian stătea pe micul scaun pe care îl lua cu el la locul de muncă - o bucățică de stradă, înconjurată de un gărduleț, un chioșc de ziare și o tarabă cu legume, dintr-un cartier mărginaș al Capitalei. Alături de el, pe câteva ziare vechi, ponosite, cu știri nu prea interesante, scrise de așa-ziși jurnaliști, se aflau mărunțișurile pe care spera să le vândă - cutii de chibirituri, pachete de șervețele, nasturi, câteva brățări lucrate manual. 
Treaba nu mergea prea bine, se vedea că trecătorii erau prea preocupați de problemele lor sau de locurile unde trebuiau să ajungă ca să-l mai observe și pe el. Mulți nici nu priveau în direcția sa, nedorind parcă să-i întâlnească ochii. Privirea sa nu era stânjenitoare, nu se ruga de nimeni să cumpere ceva, deși avea atâta nevoie de câțiva bănuți. A se uita la oameni era singura sa plăcere, în mijlocul singurătății care îl măcina încet, de ceva vreme.
Iat-o, de pildă, pe tânăra care tocmai a depășit-o pe doamna cu batic roșu. Fata, vorbind la telefon, se încruntă - oare ce ar fi putut să o necăjească, umbrindu-i pentru o clipă tinerețea? Poate că intervenise vreo problemă sau trebuia să fie undeva mai devreme  decât fusese vorba inițial...
-Cât costă două pachete de șervețele? îl întrebă cineva.
-Un leu, drăguță, răspunse Sebastian. 
         Nu de multe ori i s-a cerut în ziua aceea informații despre prețul obiectelor de vânzare, dar încercă să fie cumsecade cu fiecare client, nedorind să lase la vedere ceva din amărăciunea care i se strecura în suflet, la gândul că el și marfa lui sunt aproape invizibili. 
Seara veni repede, ca în toate zilele nesigure dintre sfârșitul toamnei și începutul iernii. De la taraba din față, Ion îl întrebă:
-Ai câștigat ceva, nea Iordache?
Nu apucă să răspundă. Sacoșa în care își strângea lucrurile aproape că îi căzu din mână, căci printre mașinile de la semafor se strecurase o ambulanță, cu sirenele pornite, sunetul lor răsunând pentru câteva minute prin înserarea plină de lumini a orașului și răscolind răni nevindecate în sufletul lui Sebastian. 

Nadia - în ciuda a toate - dragostea vieții mele. Huntington - nenorocirea vieții noastre. 
Huntingtonul și-a făcut apariția când Nadia avea vreo 30 și ceva de ani. La început, sperasem ca stările ei de amețeală să nu reprezinteceva grav. N-am luat în seamă stângăcia ei sau nopțile albe pe care le avea uneori soția mea drept semne ale unei tragedii. Nici măcar nu îndrăznisem să o întreb, după ceva ani petrecuți împreună, cum își pierduse mama pe când era doar o adolescentă, fiindcă Nadia nu era dornică să îmi spună prea multe despre ce trăise înainte să mă cunoască. Spunea mereu că viața ei a început să conteze doar din clipa în care am format un cuplu...
În timp, boala a devenit însă evidentă – dificultățile de vorbire, ocazionale momente în care: nu-și mai aducea aminte lucruri mai mult sau mai puțin importante și diverse alte indicii au condus către diagnosticul implacabil pus de medicul său – Huntington. 
A început să ia câteva pastile pentru a ține, pe cât posibil, boala sub control. Medicul ne-a recomandat de mai multe ori să căutăm ajutorul psihologilor. De parcă asta m-ar fi putut ajuta să accept că soția mea avea să se stingă încet-încet sub ochii mei! De parcă mândria Nadiei i-ar fi permis să își arate vulnerabilitatea față de altcineva în afară de mine.
Îmi amintesc serile în care soseam acasă de la serviciul acceptabil pe care îl aveam pe atunci și o găseam stând pe marginea patului, cu o privire îngrozită. Cum mă vedea, sărea în brațele mele, rugându-mă să o scap de entitățile ce voiau să o străpungă cu săbii în flăcări. Mă durea să văd cât de neclară și absurdă devenea gândirea ei uneori. Alteori... trebuia să tragem draperiile în mijlocul zilei – i se părea că vede la fereastră copii cu ochi galbeni, rânjind la ea amenințător.
Se întâmpla câteodată să fie lucidă – atunci.... atunci îmi cerea scuze că mă chinuie, că trebuie să o suport în halul în care era uneori (de unde știa că se comportă ciudat? Eu niciodată nu îi reproșam nimic, nu îmi trecea prin cap! Aș fi dat orice să poată scăpa de soarta aceea chinuitoare!). Îi spuneam că o iubesc oricum ar fi, plină de viață sau de tristețe, sănătoasă sau bolnavă. La vorbele mele,însă, se retrăgea oriunde se nimerea, încuind ușa. O auzeam plângând și nu voia să iasă ore în șir - unde greșeam? Oare nu mă credea? Oare chiar putea să se îndoiască de mine?
Acum, singur și bătrân, mă întreb dacă ar fi fost mai bine sau nu să avem copiii pe care mi-i doream mai demult... cunoscând însă boala Nadiei, probabil că e mai bine că nu a rămas niciodată însărcinată...
Și... spre final... momentele de normalitate au fost din ce în ce mai rare – mintea cea de odinioară, rațională și luminoasă a Nadiei mele, era rătăcea complet în întunericul amintirilor pierdute, al gândurilor distorsionate, al furiei inexplicabile. În ultima seară petrecută alături de ea, înainte de a cădea într-un somn zbuciumat, mi-a spus să caut răspunsuri în spatele pânzei de păianjen. Probabil delira și atunci...
Apoi... a urmat sfârșitul – al ei și al sufletului meu, zdrobit fără speranță. Mă întorsesem acasă de la muncă, obosit, dar dornic să o strâng pe Nadia mea în brațe, indiferent dacă m-ar fi recunoscut sau nu, dacă ar fi trebuit să îi explic că sunt Sebastian al ei și nu vreun străin care intenționează să o atace. Sufrageria era în dezordine. Vecina care mai stătea uneori cu ea plecase de vreo jumătate de oră, mă sunase să îmi spună. Am intrat la baie... și am văzut-o. Pe jos, cu un tub de pastile lângă mâna ei mult prea albă,  firavă. 
Ca un robot, am sunat la salvare. Curând, s-au auzit sirenele ambulanței. Atunci, aproape că am înnebunit și eu.

***

Nu i-am spus niciodată lui Sebastian de ce a murit mama. Sunt surprinsă că am reușit să țin ceva atât de important secret, dar... cum să îi spun? Când să-i fi spus asta? La început? Să fugă de mine? Când m-a cerut în căsătorie – să se sperie de șansele enorme de a moșteni boala și să fugă? Sau să rămână lângă mine din milă? Nu aș fi suportat niciuna dintre aceste variante. Știu... ah! știu că sunt vrednică de dispreț, că sunt îngrozitor de egoistă fiindcă ascult numai de nevoia mea de a-l avea alături și, în timpul ăsta, îi nenorocesc viața.

Sebastian își dorește atât de mult copii... dar nu pot să risc. Chiar acum, pe când încerc să scriu rândurile acestea, mâinile îmi tremură, abia mai pot ține pixul cum trebuie. Cum să aduc pe lume o ființă predispusă la nenorocirea care mă paște? Și nici nu pot să-i explic. Trebuie să mă feresc eu singură...

Simptomele mi s-au înmulțit, mi s-au agravat. Sebastian nu îmi spune, e lângă mine și e la fel de tandru și de grijuliu ca întotdeauna, dar îmi dau seama că uneori nu sunt eu, nu își poate ascunde prea bine expresia de surprindere și ușurare temporară când vede că mă comport normal. Sunt o nenorocită! Deși vreau să îl strâng în brațe și să nu îi mai dau drumul, tot ce pot face e să mă încui într-o cameră și să plâng.

Cărțile cele vechi ale mamei sunt într-un dulap, în pod. Îmi place să stau aici ascunsă și sper, în siguranță... Nu cred că acei copii îngrozitori cu ochi galbeni mai pot ajunge la mine aici... Stai! Uite niște vopsea albă! O să desenez o pânză de păianjen pentru bărbatul acela care vine uneori în casă și e atât de drăguț cu mine. 



joi, 12 noiembrie 2015

Experimente literare - curs de Creative Writing. Fragment unic

Domnul Black mergea cu pași grăbiți pe străduța întunecată. Se uita din când în când în spate, hăituit de ceva nevăzut. Fir-ar să fie, gândi el, nu plănuisem așa ceva; de unde era să știu că idiotul de Morgan avea să facă infarct la vederea pistolului? Mă așteptam să riposteze cumva. Bine măcar că s-a întâmplat acum, în miez de noapte, într-un loc necălcat de picior de om cinstit. 
Se îndrepta spre biroul său dărăpănat, jegos - oglindă a sufletului său (sau mai degrabă a firii sale, fiindcă suflet nu se putea spune că avea). 
Ușa de la intrare scârțâi când o deschise. Se duse spre dulap, părându-i-se că vede, cu coada ochiului, o umbră târându-se pe peretele de lângă el. 
Doar nu cumva... își zise.
Extrem de agitat, scoase din buzunarul hainei pachețelul său prețios și bilețelul ce cauzase tot șirul acela de întâmplări soldat cu moartea lui Morgan. Biletul îi căzu înainte să îl așeze între paginile soioase ale unei cărți. 
Umbra ciudată era acum pe podea, holbând parcă niște ochi albi la el. Enervat de propria neliniște, încercă să nu-i dea atenție, dar ridicând bucățica de hârtie observă o dungă subțire de sânge prelingându-se, murdărindu-i degetele. 
Nu se poate așa ceva! exclamă el cu glas tare. Doar nu mă apucă acum mustrări de conștiință. Aveam impresia că nici nu știu ce-i aia. 
Ușa de la camera alăturată se deschise. Băiatul care se ocupa de contabilitate intră, umil, să vadă ce pățise șeful său:
-Vă pot ajuta cu ceva, domnule Black?
-Nu, White, îi răspunse bărbatul, încercând să se calmeze. Omul acesta nu trebuia să bănuiască nimic. Nimeni nu trebuia. De fapt, poți să pleci, presupun că ai și tu o familie la care trebuie să ajungi.
-Desigur, domnule, spuse White politicos. 
Ce s-o fi întâmplat cu nenorocitul ăsta? gândi el. Nu a observat niciodată că sunt și eu o ființă omenească, iar acum dintr-o dată îi pasă de familia mea!
Intrigat, dar bucuros totuși să plece de acolo, White își luă haina și ieși. Domnul Black se așezase la birou, uitându-se fix la scaunul din fața lui, ca și cum cineva ar fi fost așezat acolo. După ce aproape că amuțise, strigă dintr-o dată:
-Nu! Nimeni n-are să afle!
White își dădu seama că uitase cadoul pentru Rosie, fetița lui. Cu părere de rău se întoarse. Apropiindu-se de ușa de la intrare, auzi zgomote ciudate. Intrând, văzu hârtiile de pe birou împrăștiate, scaunele răsturnate și pe domnul Black căzut pe spate lângă calorifer. Mai multe firișoare de sânge se scurgeau din capul său pe podea. 
Nu asta îl îngrozi însă pe White - ci umbra întunecată care se vedea pe perete, dansând parcă în jurul mortului. 

marți, 13 octombrie 2015

Omul cu chitara


























zi de zi
sau poate din când în când,
el îmi mângâie strunele,
iar eu îl răsplătesc
cu sunete melodioase.

de ele se mai bucură
și alți trecători,
dacă își întrerup puțin
gândurile,
ca să le asculte.

el stă sprijinit de o mașină,
mai fumează, din când în când,
câte o țigară.
pe unde oare îi umblă mintea?
e dezamăgit, se simte invizibil,
așa neobservat de trecători?

poate doar îi place să stea
cu mine în brațe,
rezemat de capota unei mașini.

dar...
e o zi rece...
și degetele-i înghețate...!

nu cred că știe
că, la etajul doi
al unei facultăți,
o fată ne observă
și scrie o poezie
despre noi

duminică, 4 octombrie 2015






















Îți dai seama, uneori, că,
deși ai putea fi mulțumit, liniștit,
nu ești.

îți dai seama, uneori,
că nu contează ce fac personajele
din restul poveștii tale,
tu tot, în fond, ești nefericit.

îți dai seama, uneori,
că oricât de luminos ar părea decorul,
înăuntrul tău e mereu întuneric.

cauți neîncetat ceva,
suferi când nu găsești -
sau când crezi că găsești
și dispare.
te gândești că întunericul ăla
abia atunci a sosit,
îți spui că va fi înlăturat cândva.

dar ce te faci
când înțelegi
că locul întunericului
a fost,
este
și va fi
întotdeauna în tine?

în afară de acceptare,
există altă soluție?

eu o să mă ascund acolo,
în marea de negru.

Joacă



de-atâtea ori
mi s-a deschis o prăpastie
în fața sufletului,
de parcă mi s-ar fi așternut un covor roșu
la picioare,
încât am ajuns să cred
că totul nu-i decât o joacă.

de-atâtea ori
m-am atașat de gânduri, de idei,
de emoții, de povești,
iar acestea mi-au fost răpite
fără milă,
încât am ajuns să cred
că totul nu-i decât o joacă.

am pășit mereu în prăpastie,
am acceptat mereu furtul gândurilor,
al ideilor, al emoțiilor,
al poveștilor;
mereu cu speranța firavă
că am să pot juca și eu,
cândva,
jocul acesta.

nu din răzbunare.
mi-aș lua doar ce mi se cuvine înapoi -
oricum, totul ar fi numai o joacă,
nu-i așa?

Colecția de întrebări



dintotdeauna, uneori,
m-au chinuit variate întrebări.
naivă, credeam că pot șterge
neliniștea dinăuntrul meu
cu răspunsurile lor.

mi-am dat seama, însă,
că procedez greșit -
poți pune câte întrebări vrei,
e foarte posibil ca nimeni,
niciodată,
să nu-ți răspundă.

de-acum am să încerc
să mi le abandonez
într-un cufăr oranj, încuiat,
iar cheia am să încerc să o uit
printr-un colțișor
de gânduri.

am să încerc,
după cum mi-am propus
de atâtea ori,
să nu mai am așteptări,
să observ doar șirul de întâmplări;

și poate unele
or să însemne ceva -
poate vor fi niște răspunsuri
necerute,
iar la sfârșit,
descuind cufărul din trecut,
voi descoperi că sunt răspunsurile căutate

vineri, 2 octombrie 2015

„Numai numele să nu 
mi-l amintești, 
pentru că el are 
o infinitate de trupuri 
și s-ar putea să ți-l arate 
pe-acela 
pe care tu nu-l cunoști.” 
Nichita Stănescu 





















se întâmplă adesea să am parte
de surprize - din partea mea.
am descoperit și tot descopăr
că în mine există mai multe persoane.
nu sunt mereu aceleași -
apar, dispar și reapar
când mă aștept mai puțin.
de-asta, îmi dau acum seama
că nu prea pot să am pretenția
ca cineva să mă cunoască
bine.
să mă accepte.
poate că nici eu nu aș fi în stare
să mă înțeleg cu toate fațetele cuiva.
ar fi frumos, însă,
ca cineva să își dea totuși puțin interesul.
serios, mi-aș da și eu interesul,
dacă oamenii nu s-ar îndepărta
dintr-odată
sau
dacă nu m-ar face pe mine să
mă îndepărtez,
fără vreo explicație,
fără vreo posibilitate de întoarcere
pe drumuri vechi,
colindate uneori împreună,
cu mai mult sau mai puțin
timp în urmă

vineri, 25 septembrie 2015

Septembrienisme (observație)














cumva, unii ani sunt simetrici -
chiar dacă nu în totalitate.
cumva, întodeauna septembrie
pare că
e luna în care am
cel mai mult curaj
și cea mai mare nevoie
să îmi las ideile să iasă
afară la joacă,
printr-o natură încă în viață,
dar obosită și gata să renunțe
la toate tristețile și bucuriile
sub forma unui minunat vârtej
de frunze ruginii dansând
prin vântul schimbării.

nu decembrie e sfârșitul.
nu ianuarie e începutul.
pe peronul meu, septembrie e,
aproape întotdeauna, hotarul:
după - totul reîncepe, cumva

Și de ce? (Imposibile idile cosmice)

















și de ce nu m-aș considera eu
o micuță planetă?
o micuță planetă cu milioane
de idei și sentimente nedescoperite
de niciun explorator,
cu numele meu sau
al altora.
o micuță planetă ce a visat
la o planetă mai mare,
la fel de misterioasă și
de neînțeles, practic
de nepătruns.

nu s-a putut. nu se poate.
planetele sunt solitare, deși
par a se aduna, pentru un timp,
în galaxii.

trebuie să fim conștienți că
o apropiere prea mare
ar fi periculoasă -
pentru oricare planete ce
nu ar respecta distanța
care asigură existența
(solitară - nu uitați!)

joi, 17 septembrie 2015
















there was pretty dark and gloomy 
and i couldn't help but
feel
that all that is inside me,
since without the prospect
of you being near again -
i'm incomplete.

i have to live in darkness now -
how can one do that, if
darkness is nothing
can the nothing be comfortable?
well, it may be, if one is used to it,
as i actually grew fond of it
and wouldn't know
how to act in sunlight.

marți, 21 iulie 2015

Închipuiri













Mi s-a părut - 
că pașii lenți, 
mărunți pe stradă...

că priviri și zâmbete...
că atenția
și gesturile... 

Tot și toate - 
închipuiri idioate!

vineri, 25 iulie 2014

Haiku 3

Și sunt momente
în care ai dori doar
să nu fii uitat.

Haiku 2

Și iar rătăcesc
prin labirintul rece-al
îndepărtării.

Și iar

Umbre roșii și negre
se târăsc acum
prin lumina difuză
a lămpii din puterea nopții.

Mă rătăcesc prin mintea mea!
Mă rătăcesc la fel ca într-un
adevărat labirint al lui Dedal.

O mie de gânduri se rotesc
și se rotesc și se rotesc
printre sinapse
precum Terra în jurul Soarelui,
încet și permanent.
Ca sufletul meu în jurul
retragerii tale glaciale.

vineri, 9 mai 2014

Nervi de primăvară (poem a la maniere de Bacovia, temă)

Primăvara iar a sosit în oraș:
Se împletesc florile metamorfozate
Cu sunet de negru clavir pătimaș
Și viețile amanților, stricate.

Trec singur pe stradă, temător,
Strivind sub tălpi frunzele plouate.
Se aude un scârțâit de clavir înfiorător,
Iar fecioarele cu păr despletit par fantome
În noapte.