Farul

  

  Intr-o zi racoroasa de septembrie, domnisoara profesoara Kate i-a dus pe copii intr-o excursie la farul din micul port, dorind sa le arate privelistea extraordinara de care aveai parte din varful farului. Aceasta excursie, pe care o asteptau cu totii de vreo doua saptamani, nu era doar de distractie. Scoala lor organiza un concurs "Cea mai buna descriere a farului", iar copiii puteau inscrie compuneri, desene sau fotografii. 

   -Copii, va rog sa aveti mare grija la trepte, le zise Kate elevilor entuziasmati, inainte sa urce pana in varf.

   Odata ajunsi acolo, toti cei prezenti, inclusiv Kate, si-au schimbat brusc atitudinea, nemaifiind galagiosi sau nerabdatori, ci admirand marea agitata, cu valurile din ce in ce mai mari izbindu-se de stancile ce se vedeau in apropiere.

   -Domnisoara, ne puteti spune, va rog, povestea lui Megan si a lui James? zise o eleva, dupa ce facu cateva fotografii. Mi-au spus cate ceva si bunicii mei, dar cred ca dumneavoastra stiti mai bine.

   -Desigur, Helen, bine ca mi-ai adus aminte, raspunse Kate, care pana atunci statuse ingandurata. Toata lumea, va rog sa fiti atenti! Va voi spune povestea unor tineri, pe nume James si Megan, care au avut o legatura foarte stransa cu acest far. Aceasta poveste se gaseste si in cartea unui scriitor din acea vreme, Richard May, pe care o puteti gasi la biblioteca. Cred insa ca e mai potrivit sa o auziti chiar aici, in far, pentru a o intelege mai bine.

   ~ Acum cateva zeci de ani, ingrijitor era aici domnul Joseph. El avea o fetita, Megan, care la acea vreme avea cinci ani. Inca de pe atunci, ea era fascinata de far si statea adesea cu tatal ei cand acesta isi petrecea noptile in acest loc. Intr-una din acele nopti, a fost o furtuna nemaivazuta, cu valuri uriase care se loveau cu putere de stancile ascutite, fulgere care brazdau cerul acoperit de nori negri si tunete care pareau a fi lovituri de tun, de parca marea se pregatea de un razboi cu un inamic nevazut. Deodata, Joseph, care o pusese pe Megan mai la adapost, a vazut o corabie care se lupta sa ramana deasupra apelor care se cascau in fata lor, amenintand sa o inghita. Fara sa stea pe ganduri, Joseph a indreptat lumina farului spre un loc unde nu erau stanci de care corabia sa se sfarame. Cu ajutorul lui, cei de pe corabie au putut ajunge in siguranta in port si s-au adapostit la han. Trei persoane de pe vas au ramas in port, mutandu-se acolo definitiv. Este vorba de Harold si cei doi baieti ai lui, micutii James si Dean.

    Harold si Joseph au devenit in scurt timp buni prieteni, Harold fiindu-i foarte recunoscator ca ii ajutase in seara in care corabia pe care calatoreau era sa se scufunde. De asemenea, Megan se imprietenise cu cei doi copii ai lui Harold si se intelegeau de minune. Viata in port a continuat, impreuna cu toti locuitorii lui si farul care era salvarea multor vieti in timpul furtunilor ce au urmat. 

   Cincisprezece ani mai tarziu, Megan era logodita cu James, fiul cel mare al lui Harold. Cei doi urmau sa se casatoreasca in scurt timp, cand James a primit o scrisoare de la matusa lui, in care spunea ca este foarte bolnava si ca vrea sa ii mai vada pe el, fratele si tatal lor inca o data, inainte sa fie prea tarziu. Cei trei s-au imbarcat pe primul vas care mergea spre satul indepartat al matusii, iar inainte de a pleca, James i-a spus lui Megan sa il astepte peste o saptamana, la vechiul far. Saraca Megan nu prea vroia sa isi lase viitorul sot sa plece, spunand ca avea o presimtire ca se va intampla ceva rau, dar James nici nu dorea sa auda de asa ceva, spunand ca o saptamana va trece imediat si vor putea fi impreuna din nou, continuandu-si pregatirile pentru nunta.

   Asa cum a prevazut James, zilele s-au scurs repede si a venit imediat ziua mult asteptata de Megan, in care cei trei urmau sa se intoarca acasa. Cu toate ca se mai linistise, fata a inceput sa se ingrijoreze iar, cand, indreptandu-se spre far, a inceput din senin sa ploua foarte tare, in timp ce vantul misca furios valurile marii. Pana a urcat ea toate treptele, nori grei intunecasera cerul . Incepuse o furtuna ca in acea noapte din urma cu cincisprezece ani, in care James impreuna cu fratele si tatal lor ajunsesera cu bine in port. 

   Fiind mult mai constienta de pericole decat fusese cand era mica, Megan era ingrozita ca ceva foarte rau i s-ar putea intampla lui James si celorlalti. Si intr-adevar, peste cateva minute, vazu printre talazuri corabia pe care erau cei trei barbati pe care ea ii astepta cu sufletul la gura. Dar acea noapte avea sa fie diferita, fiindca, de aceasta data, nu s-a terminat cu bine. 

   Biata Megan privea ingrozita cum corabia pierdea lupta, fiind tarata de curenti, pana cand, momentul sfaramarii ei de stancile periculoase fu dezvaluit la lumina fugara a unui fulger. In scurt timp, s-a scufundat cu totul. Vazand asta fata si-a pierdut mintile de durere, neintelegand prea bine ce sa petrecuse cu cateva clipe inainte. 

   Atunci, Joseph a urcat repede in far, dandu-si seama ca fiica lui e acolo, asteptandu-l pe James, asa cum ii ceruse el. Dar, cand a ajuns in varf, era prea tarziu pentru a o impiedica pe Megan sa faca ceva necugetat, fiindca fata deja se aruncase de pe balustrada. ~

    Toti copiii o ascultasera cu mare atentie pe Kate, iar cand au auzit sfarsitul s-au intristat nespus.

   -Saracii Megan si James...si ceilalti oameni de pe corabie care au pierit atunci...suspina Helen.

   -Da, intr-adevar, e foarte trist...Haideti, sa mergem...Am stat destul aici. Si nu uitati sa va pregatiti materialele pentru concurs, a spus Kate, uitandu-se pentru ultima data la balustrada de pe care se spunea ca s-a aruncat Megan, innebunita de durere si furie pe marea nemiloasa care i-a rapit logodnicul.

Marioneta

   In urma cu cateva sute de ani, Jonathan era cunoscut, nu numai in satul sau, ca fiind cel care avea cele mai frumoase spectacole cu papusi din acea vreme. De fiecare data cand se ducea intr-un loc nou, atat oameni mari cat si numerosi copii se ingramadeau sa ii vada reprezentatia, fiind cu totii fascinati de gratia si frumusetea papusilor lui, ce pareau chiar vii, manuite de talentatul Jonathan si asistentul lui, Alden.

   La o reprezentatie in Thorn Valley, Elaine si sora ei mai mare Freda, se minunau si ele de talentul lui Jonathan. Dar Freda, careia ii murise sotul de cativa ani, vazand papusile, se intrista gandindu-se ca nu a putut avea niciodata un copil.

   -Cat mi-as dori sa am si eu o fetita care sa fie asa frumoasa ca marionetele papusarului...ii spuse ea lui Elaine.

   -Stiu, draga mea sora, ii raspunse aceasta.

   Dupa terminarea spectacolului, pe cand se intorceau, Elaine ii spuse Fredei inainte sa se desparta sa mearga fiecare la casa ei:

   -Stii, surioara, cunosc o femeie, pe nume Tabitha, care sustine ca e vrajitoare si poate ajuta pe oricine, cu orice.

   -Elaine, eu nu cred in asa ceva. Pentru mine, nu exista magie!

   -Magia e peste tot in jurul nostru, Freda. Am o idee. Ce-ar fi sa mergem mai tarziu la hanul in care innopteaza papusarul, sa ii ducem o bucata de placinta si sa il rugam sa ne arate marionetele sale?

   Fara prea multa tragere de inima, Freda a acceptat. In acea seara, cele doua femei l-au vizitat pe papusar. Acesta a fost amabil cu ele si le-a lasat sa ii vada pretioasele lui marionete.

   -Care ti se pare cea mai frumoasa, draga Freda? o intreba Elaine, urmarindu-si planul, pe care nu i-l spusese in totalitate surorii sale.

   -Cea din colt. E...superba, ii raspunse aceasta, cu ochii la o marioneta blonda, cu parul scurt si cu ochii albastri deschisi larg. Papusa aceea parea ca se uita fix la ea. O fascinase inca de cand intrase in camera.

   Mai tarziu, cand Freda a mers impreuna cu Jonathan sa il cunoasca pe Alden, Elaine a bagat papusa care ii placuse surorii sale in sacosa pe care o avea cu ea. Cand au plecat, nimeni nu si-a dat seama.D-abia cand cele doua femei s-au indepartat mult de han, Elaine a scos marioneta.

   -Elaine, cum ai putut s-o furi?! tipa Freda.

   -Taci, soro, vorbeste mai incet! Am facut-o pentru tine. Acum, hai sa mergem la Tabitha.

   -Si ce se presupune ca vom face noi acolo?

   -O vom transforma pe aceasta marioneta intr-o fetita adevarata, desigur.

   -Dar, e imposibil! Ai innebunit?

   -Nu e imposibil pentru Tabitha.

    Tarziu in acea noapte, cand Elaine si Freda au plecat de la Tabitha, nu erau doar ele. Intre ele mergea Emma, o fetita de 15-16 ani, identica pana in cele mai mici detalii cu marioneta papusarului, care acum disparuse. Cu ajutorul unei magii numai de ea stiute, Tabitha transformase marioneta intr-o fiinta adevarata. Emma era convinsa ca Freda e mama ei, ca Elaine e matusa si ca fusesera sa viziteze o prietena de-a celor doua femei. Avea chiar si niste amintiri din copilarie. Era ca o persoana adevarata.

   Cu toate acestea, ceva era diferit la ea. Poate frumusetea iesita din comun, sau naivitatea ei, care iesi la iveala in zilele urmatoare. Nu stia foarte multe, doar lucrurile de care fusese convinsa de Tabitha ca le stie. Emma era o papusa vie. Elaine si Freda s-au convins imediat de asta, dar taceau pentru a nu o face pe Emma sa banuiasca ceva.

   Surorile erau foarte nelinistite din cauza unui lucru spus de Tabitha. Aceasta a transformat marioneta intr-un om adevarat, dar cu un pret. Daca fata nu va cunoaste dragostea adevarata, care sa o faca sa se simta libera, fiind insa legata de cineva prin sentimentul profund al iubirii, era foarte posibil ca ea sa se transforme la loc intr-o simpla marioneta, ca si cand sforile cu care era controlata de Jonathan si Alden nu ar fi fost taiate niciodate. Si termenul prevazut de Tabitha era de zece ani.

  Anii se scurgeau repede. Freda era fericita ca acum avea o fiica. Emma se perfectiona pe zi ce trece, era isteata, prindea repede tot ce o invata "matusa" ei, Elaine, invatase sa cante la pian si sa deseneze si afla tot mai multe despre viata.

  Viata Emmei nu era insa perfecta. Aproape in fiecare noapte visa ca este o marioneta si participa la spectacole cu alte papusi. Acelea erau doar papusi, dar ea era treza, captiva in corpul marionetei, fara sa poata vorbi sau misca de una singura. De fiecare data, izbucnea in plans si se trezea in puterea noptii. De fiecare data, Freda venea langa ea. De fiecare data, Freda ii spunea ca este doar un cosmar si ca nu insemna nimic. Freda si Elaine, cand au auzit prima data de acest cosmar, au mers la Tabitha s-o intrebe daca se putea face ceva in aceasta privinta, dar femeia le-a spus ca nu avea ce face; Emma avea sa scape de acest lucru daca gasea o dragoste care s-o elibereze.

   Cele doua femei, asteptau cu nerabdare termenul, dar si cu frica, pentru ca Emma, desi avea multi pretendenti, nu parea sa indrageasca pe niciunul. Pana intr-o zi, cand Emma l-a cunoscut pe Eric.

   Eric era un nobil care se mutase de curand in Thorn Valley. A fost dragoste la prima vedere pentru Emma. Un sentiment cu totul nou pentru ea, pe care il cunostea numai din carti, dar pe care nu il simtise niciodata pana atunci. Eric a fost fascinat de frumusetea aproape ireala a fetei.

   Vazand aceasta, Freda si Elaine i-au incurajat pe cei doi tineri. Portile casei lor erau mereu deschise pentru tanar, care venea aproape zilnic la Emma, aducandu-i flori si stand ore in sir in timp ce o asculta pe ea cantand la pian, sau asteptand linistit ca ea sa ii termine portretele pe care tinea neaparat sa i le deseneze.

   Lucrurile pareau sa se aranjeze. Emma nu mai avea asa de des cosmarul care o inspaimanta teribil. Ea punea asta pe baza influentei pozitive pe care Eric parea sa o aiba asupra ei. El se purta fara cusur si parea ca o iubeste sincer. In cele din urma, cei doi s-au casatorit. Si atunci, totul a luat o cu totul alta turnura.

   Prin vorbe la fel de dulci ca si pana sa se casatoreasca, el incepu sa ii dicteze viata Emmei, care accepta tot ce acesta ii spunea, neputand sa vada adevarul din cauza iubirii pe care o purta. Ea il vedea pe Eric undeva pe un piedestal, il socotea perfect si credea ca e de datoria ei sa il asculte orbeste, pentru ca el era mai mare cu cativa ani ca ea, vazuse o multime de locuri si stia multe lucruri. In viziunea ei, Eric avea mereu dreptate si ea era o nestiutoare, destul de norocoasa pentru ca barbatul se uitase la ea si chiar o luase de sotie. Era ciudat sa simta ca nu era suficient de buna pentru el, era cu totul nou pentru ea sa isi aleaga cu mare, mare grija tot ce spunea sau facea, pentru a nu parea mai prejos decat el. Si cand se gandea ca pe toti ceilalti dinantea lui ii considera nedemni de ea.! Iata ca acum, situatia se inversase. De aceea, Emma era in stare sa faca tot ce i-ar fi zis Eric.

   Eric si-a dat seama de slabiciunea Emmei. Stia ca persoanei careia ii pasa cel mai putin - sau care macar pretinde asta - detine puterea. Si stia ca el e acela, deoarece o vedea pe Emma ca pe un trofeu si nu se indragostise cu adevarat de ea. Asa ca el era cel care controla casnicia lor. O facuse sa renunte la multe lucruri dragi. Ii spusese sa nu se mai duca foarte des in vizita la Freda si Elaine, pentru ca nu dadea bine ca lumea sa vada sotia unui nobil intrand intr-o casa umila. Freda venea ea la casa lor, o data pe luna. Dispozitie data de Eric, pe care insa Emma a acceptat-o cu greu, dar a acceptat-o. Apoi, de fiecare data cand era dat vreun bal, el era cel care ii spunea cum sa se imbrace, cu cine sa vorbeasca si de cine sa se fereasca. Adesea, biata Emma trebuia sa suporte vorbaria unor adevarati snobi. Snobi, dar bogati si, prin urmare, importanti pentru afacerile sotului ei.

   La un an dupa casatorie s-a nascut fetita Emmei si a lui Eric. I-au pus numele Claudia. Ne putem imagina usor cine a ales acest nume, avand in vedere ca asa se numea mama lui Eric.Claudia parea sa fie copia in miniatura a mamei ei. Era o copila frumoasa ca un inger. Emma a inceput s-o iubeasca pe Claudia mai mult ca orice pe lume. Mai mult chiar decat pe Eric. Si datorita acestui lucru a inceput sa deschida ochii si sa il vada pe Eric asa cum era el in realitate. Toate hotararile referitoare la fetita le luase el, ii decisese deja viitorul si tot ce asteapta de la ea. Emma nu avea un singur cuvant de spus. Si, cu sau fara voia ei, incepea sa se revolte impotriva lui Eric, care se purta acum mai chinuitor ca niciodata. Era surd ca piatra de fiecare data cand Emma ii spunea timida, cautand totusi sa nu il supere, ca ea e mama fetitei si ar trebui sa aiba si ea ceva de spus in ceea ce o priveste.

   Asa au continuat lucrurile pana cand Claudia a implinit patru ani.  Emma insista ca ea sa se ocupe de educatia fetei dar Eric i-a adus in casa o guvernanta ingrozitoare. El spunea ca fetita nu poate sa invete mai multe de la altcineva decat de la acea femeie, pe care i-o recomandase lui nu-stiu-ce prieten foarte bogat din nu-stiu-ce regiune. Dar guvernanta se purta foarte urat cu Claudia, iar cand Emma incerca sa intervina in favoarea fetitei, nu stia sa zica altceva decat "Nu fac decat sa respect ordinele domnului Eric".

  Emma s-a saturat insa cand a vazut ca guvernanta o ducea pe Claudia, ca sa o pedepseasca pentru niste greseli minore si absolut normale pentru o fetita de varsta ei, in podul intunecat al casei, care o facea pe micuta sa aibe cosmaruri si sa nu mai conteneasca cu plansul. Emma s-a dus repede sa o ia pe Claudia de acolo, dar guvernanta a incercat sa i se opuna, spunand ca Eric nu vedea nimic rau in aceasta pedeapsa. "La naiba cu ce spune Eric!" s-a enervat ea. A luat-o pe fetita si s-a dus drept la "mama" ei, Freda.

   -Emma, Claudia, ce faceti aici, scumpele mele? se bucura femeia. Nu ma asteptam sa apareti pe aici. Vine si Eric?

   -Nu, mama, Eric nu vine deloc! i-a raspuns Emma nervoasa. Nu vreau sa il mai vad niciodata!

   -Dar, cum poti spune asa ceva?

   -Foarte simplu. In toti acesti ani m-am simtit exact ca in cosmarul meu. Ca o marioneta, fara sa pot sa zic sau sa fac ceva fara acordul lui! Credeam ca asa e normal, de mine nu imi pasa. Dar cand am vazut cum se poarta cu Claudia, mi-am dat seama ca ceva e in neregula. Si nu mai suport! Eric ar trebui sa fie sotul meu, tovarasul meu. Nu stapanul meu!

   Vazand izbucnirea Emmei, Freda a inceput sa planga necontrolat. Stia ca acest lucru nu putea sa insemne decat un singur lucru, pentru ca a doua zi se implineau zece ani de cand papusa lui Jonathan fusese adusa la viata. Incercand s-o linisteasca, Freda i-a propus sa doarma acasa, in vechiul sau pat, in noaptea aceea si sa se decida de dimineata ce avea sa faca in privinta lui Eric.

   Cand a intrat, a doua zi, in camera Emmei, sa o trezeasca, Freda a lesinat la vederea celei mai triste privelisti pe care o vazuse vreodata: micuta Claudia statea in pat, pieptanand cu degetelele ei parul unei frumoase papusi ce fusese odata mama ei...