Primele povești

           
    Premiul



Acum un an eu impreuna cu cinci prieteni am castigat un concurs organizat la radio in care premiul consta in sase bilete de avion spre…Ei bine, tocmai aici e surpriza, pentru ca nu ni s-a spus unde vom merge.
          Foarte incantati, ne-am imbarcat in avion. De-abia cu zece minute inainte de aterizare ni s-a spus destinatia:intr-o regiune din nord unde vom sta sapte zile la un castel
          Avand in vedere ca tuturor ne placeau castelele si padurile am fost foarte bucurosi sa aflam asta.
          De la aeroport am luat um microbus care ne-a lasat la marginea unei paduri.
          -Si acum? De unde stim noi cum sa ajungem la castel? Intreba Daria.
          -Nu stiu, am raspuns eu.
          -Sigur trebuie sa vina cineva sa ne ia, a spus Bobo.
          -Da, uitati-va pe poteca aceea mai larga. Nu se vede o trasura?
          -Ba da, Alexa, ai dreptate, spuse Bobo.
          -Voi vedeti ce vad si eu? Intreba Lili.
          -Da, raspunse Ross. Trasura aceea nu are cai si nici vizitiu.
          Trasura se apropia din ce in ce mai mult de noi. Avea roti mari si era in intregime neagra. Ceva nu era in regula. Le-am spus celorlalti:
          -Ce ziceti, ne urcam? Indraznim?
          -Da, sigur, daca tot suntem aici… au raspuns ei sovaitor.
          Am deschis usile. Inauntru totul era negru: perdelele, banchetele, pernele de pe banchete. O lumanare cu flacara rosiatica era singurul lucru care dadea lumina, pentru ca nu puteam da perdelele la o parte. Trasura aceea parca nu vroia sa vedem drumul spre castel.
          -Ce ciudat,nu? Intreba Lili.
          -Da, foarte… Sa vedem ce mai urmeaza, am raspuns eu.
          Dupa un timp misterioasa trasura s-a oprit iar noi am coborat. Ne aflam in fata unor porti maiestuoase, de vreo sase metri inaltime. Pe stalpi erau postate statuile a doi cai inaripati care pareau gata sa-si ia zborul in orice clipa.
          -Si acum? Zise Ross. Cum o sa intram? Nu vad niciun…
          Glasul i se pierdu la aparitia altui fapt CIUDAT. Ca raspuns la intrebarea lui, portile se deschisera singure, fara ajutorul nimanui. Ne-am hotarat sa intram. Doar era premiul nostru, nu?
          Ne-am indraptat spre castel. Uau! Era tot construit numai din piatra de rau neagra. Era… nici nu stiu cum sa-l descriu. Ne-a lasat muti de uimire. Niciodata nu ne gandisem ca asta va fi destinatia noastra.
          -Hei, ia uitati-va si voi… ce se vede acolo, la fereastra celui mai inalt turn? arata Lili.
          Intr-adevar, era ceva ciudat: o mana alba cu degete subtiri dadea draperia la o parte pentru ca posesorul ei infricosator sa se uite cu atentie in jos la noi. Era una dintre acele imagini care fac sa it idea fiori pe sira spinarii.
          Am mers mai departe.  Pe usa masiva din fier forjat se afla un inel. Bobo l-a apucat. Usa s-a deschis, la fel ca si poarta: singura,  singurica. Misterioasa usa s-a dat de perete cu un zgomot puternic si  ne-a dezvaluit o priveliste infioratoare: peretii erau manjiti cu ceva mult prea asemanator cu sangele. Erau prinse torte cu flacari albastrui care dadeau palori fantomatice fetelor insufletite ale prietenilor mei.
          -Uau! Cine a facut asta e foarte priceput la farse, remarca Ross.
          -Crezi? Am intrebat eu cu glas temator.
          -Tu chiar crezi ca asta e sange? Fii serioasa! Haideti, raspunse el.
          Dupa ce am strabatut holul, am ajuns intr-o camera foarte mare, in care se aflau o canapea veche, niste fotolii vechi, o masuta veche in spatele calora se afla un semineu foarte frumos, din marmura gri in care ardea un foc vessel si jucaus, contastand cu restul lucrurilor din camera, care iti dadeau fiori. In centrul camerei se afla o scara imensa, cu balustrada, care ducea probabil la etajele superioare. Cand am urcat cu totii pe scara, primul gand care mi-a venit in minte a fost: “Oare cine a aprins focul?”, pentru ca un intalniseram pe nimeni.
          La etajul superior am  gasit dormitoarele. Era unul mare pentru fete si unul mai micut pentru baieti. Am intrat ca sa ne aranjam hainele si sa ne odihnim. Paturile noastre erau foarte dragute, cu baldachin. Aveam fiecare langa pat cate un dulap, dedesubtul geamului cu draperii verzi era semineul (focul parea sa se fi stins in el de curand) iar in partea stanga a camerei, in colt, era usa de la baie. Clanta era tot in forma de cal inaripat.
          Dupa ce ne-am asezat hainele si am dormit vreo patruzeci si cinci de minute am coborat cu totii in salon. Castelul asta sigur trebuia sa aiba si o bucatarie. Ce bine ar fi fost daca cine a facut focull ar fi lasat si frigiderul plin, pentru ca noi nu adusesem prea multa mancare. Am decis sa ne despartim ca sa putem cauta bucataria mai repede. Urma sa ne intalnim in salon peste o jumatate de ora.
          Eu m-am intors prima, gasisem bucataria prin aripa de vest. Altceva ma intrigase: gasisem o usa pe care n-am putut sa o deschid. Ma gandeam ca vom merge mai incolo sa investigam. A doua s-a intors Daria. Al treilea Bobo. A patra Alexa si al cincilea Ross.
          -Si Lili? Am intrebat eu dupa vreo inca zece minute de asteptare.
          -Nu stiu. Acum cateva minute era in spatele meu, pana sa ajungem in zona dormitoarelor, spuse Alexa.
          -Trebuie sa fi ramas in camera cu oglinzi. Lilianei ii place sa se uite in oglinda, spuse Daria.
          -Dar unde e camera aceasta a oglinzilor?
          -Prin aripa de est, raspunse Bobo. Am gasit-o si eu.
          -Haideti sa mergem la culcare, spuse Ross. E foarte tarziu. Nu va faceti griji pentru Lili. Va aparea ea.
          Dar Lili nu a aparut nici urmatoarele trei zile. Acum pana si Ross era ingrijorat din cauza ei. In fiecare dimineata si la apus mergeam cu totii sa o cautam. Nu mai vroiam san e despartim ca sa nu ne pierdem unii de altii.
          Intre timp, in incursiunile noastre in castel si pe domeniu gasiseram niste lucruri interesante.
          Am dat din nou peste usa care nu se deschidea. Baietii au incercat chiar sa o sparga dar usa a ramas de neclintit. Pana la urma am hotarat ca usa trebuie sa fie zidita si ca de aceea nu se deschide.
          In timp ce o cautam pe Lili, Daria s-a indepartat putin de noi si a gasit o biblioteca imensa, cu multe, multe randuri de carti, care pareau vechi de secole. Ieri, pe domeniu, am dat peste ceva care ne-a inspaimantat: era un cimitir micut.
          CE sa caute un cimitir in curtea unui castel?! De fapt, ce e locul asta? De cand am venit nu am intalnit niciun om si nu a luat nimeni legatura cu noi. Incepea sa ni se faca frica. Ne deplasam numai impreuna prin castel, nu indrazneam sa ne mai despartim.
          Iata ce a zis Ross cand am revenit in salon dupa ce am cautat-o pe Liliana.
          -Stiti, eu cred ca ori cineva ne face o farsa ori asta e  un mister mult mai mare decat ne-am fi putut Imagina noi vreodata.
          -Da, asa e, spuse Alexa.
          -Bine ca mai avem doar trei zile de stat pe aici, zise Daria.
          -Da, Foarte bine! am spus eu, avand grija sa mi se simta tonul sarcastic. Cum trec zilele astea, ne facem bagajele, rugam frumos portile castelului sa se deschida si plecam lasand-o pe Lili cine stie unde, nu? Foarte Frumos!
          -Are dreptate, spuse Bobo. Nu putem pleca de aici pana nu o gasim pe Liliana.
          -Eu impreuna cu Alexa mergem in biblioteca sa cautam informatii despre locul asta, am zis eu.
          -Da, buna idée. Noi mergem in camera cu oglinzi,poate Lili va aparea in cele din urma pe acolo.
          Asa ca eu si cu Alexa am mers in biblioteca. Am scos o multime de carti pe care le-am adus in salon si am inceput sa le rasfoim. Eu am gasit ceva interesant.
          -Ale, cred ca am gasit explicatia pentru vecinul nostru, micul cimitir.
          -Da? Ce scrie?
          -Scrie ca, in trecut, castelul i-a apartinut unui nobil foarte bogat care avea obiceiul sa-i ucida pe petitorii fiicei lui, asa ca aceasta a murit de inima rea cu multi ani inainte de moartea tatalui ei.
          -Atunci, am aflat ce e cu cimitirul.
          -Da. Aici mai scrie ca spiritul tatalui si al fetei inca mai bantuie pe aici, certandu-se.
          -Serios? Intreba Alexa cu teama.
          -Da. Stii, placerea fetei  era sa tina toate semineurile aprinse. Cel mai mult insa ii placea cel… din…cel din salon.
          Alexa se uita cu subinteles la semineu si apoi la mine:
          -Semineul…asta?!
          -Da. Asta…
          -Si stii ce mai scrie?
          -Daca imi spui…
          -Nobilului ii placea sa poarte manusi albe ca sa-si ascunda degetele prea lungi!
          -Asta inseamna ca…ce a vazut Lili, cand am venit, la fereastra din turn… asta inseamna ca noi am gasit semineul asta aprins cand am venit si in toate zilele de pana acum pentru ca l-a aprins fata nobilului?
          -Nu stiu ce inseamna, dar cu siguranta e ceva ciudat aici.
          La scurt timp s-au intors si ceilalti si le-am spus ce am descoperit. Si ei au fost destul de speriati. Intr-un final le-am zis:
          -Stiti, eu cred ca Lili e in castel.
          -Da, sigur, nu are cum sa fi iesit din castel sau de pe domeniu.
          -Nu, eu ma refeream ca e mult mai aproape decat credem.
          Ceilalti au tacut, asteptand sa le spun ce banuiesc.
          -Eu cred ca Lili se afla in camera din spatele usii de nedeschis.
          Dupa discutia aceasta ne-am dus la dormitoare, ne-am impachetat lucrurile si pe urma, in ultimele doua zile am stat cu totii in fata usii de nedeschis.
          Norocul ne-a suras chiar in ultima zi, pe la asfintit. Noi aduseseram niste perne si stateam pe ele, cand usa s-a deschis si in prag a aparut Lili.
          -Buna! Ce dor mi-a fost de voi!
          Toti am sarit in jurul ei:”Liliana, unde ai fost, ce ai patit, ce e locul asta?!”
          -Haideti, intrati. Ei o sa va explice totul.
          Intr-adevar, in camera din spatele usii de nedeschis erau cinci oameni. Camera parea sa fie un fel de sufragerie pentru ca era mult mai luminoasa si mai viu colorata decat restul castelului, iar pe pereti se vedeau mai multe usi. Pareau sa fie vreo trei dormitoare, doua bai si o bucatarie.
          Foarte intrigati de cele vazute am ascultat pe oamenii aceia. Ei ne-au spus ca sunt cei care au organizat concursul si calatoria spre o destinatie misterioasa.
          Se pare ca toate misterele pe care le-am intalnit aveau o explicatie logica. Trasura, portile si usa erau actionate de la o telecomanda cu o raza de actiune foarte foarte mare. Sangele de pe peretii din hol si focurile din seminee au fost facute de cineva pe ascuns, ca sa se potriveasca cu povestea nobilului bogat si  a fiicei lui. Cat despre disparitia Lilianei, pur si simplu au deschis usa, i-au spus ca aici e o bucatarie (stiau ca noi pornisem in cautarea uneia) si au rugat-o sa intre. Lili a acceptat si de asemenea a fost de acord cu idea de “a disparea cateva zile”. Un singur lucru a ramas neelucidat: posesorul mainii cu manusi albe…
          A doua zi de dimineata, am iesit din padure cu o trasura cu cai si vizitiu de acasta data, am luat microbuzul spre aeroport, iar dupa ce avionul a aterizat ne-am dus fiecare la noi acasa unde am povestit tuturor aventura incredibila pe care am trait-o.



Dublura



In timp ce stateam pe balconul nou amenajat al camerei lui Andrei, dupa ce primisem un telefon ingrijorator de la el,  ascultand ploaia care incepea sa cada cu o viteza din ce in ce mai mare, observ cum se opreste o masina la poarta. Din ea coboara chiar baiatul meu, Andrei, imbracat, dupa parerea mea, prea subtire pentru vremea aceea. Se indrepta spre casa si eu m-am dus imediat in holul de la intrare, nerabdatoare sa il intampin:
-Andrei! Te-ai intors!
-Da...Buna, mama…a spus el, imbratisandu-ma.
Dupa asta, s-a dus direct catre bucatarie, spunand ca are ceva sa imi povesteasca, dar ca e lihnit si vrea sa manance mai intai. Eu am asteptat linistita, bucuroasa sa il stiu acasa, in siguranta.
-Gata, zise el. Am terminat. Ai timp sa iti spun cum a fost in calatorie?
-Desigur, dragul meu. De-abia astept sa aud. Nu am inteles prea bine ce mi-ai spus cand ai sunat.
Iata ce a spus:
“Dupa cum stii, acum patru zile, am pornit sa vizitez regiunile nordice impreuna cu David, Eliza, Delia, Nicki si Tudor… La inceput nu imi placea deloc idea de a merge cu el undeva, oriunde, de fapt, dar m-am inselat in privinta lui. Nu imi placea nici sa mergem cu masina lui, dar era mai spatioasa, asa ca nu prea am avut incotro.
In prima zi, totul a mers bine, pana cand, spre seara, s-a pornit din senin o furtuna…Doar cateva tunete s-au auzit in departare, dupa care parca se dezlantuise iadul… Insa nu ne-a descurajat si am vrut sa mergem mai departe…doar ca vantul a doborat un copac destul de mare de la marginea padurii…Nu stiam ce sa facem… Chiar daca ne intorceam, ultimul hotel pe care l-am vazut era prea departe si se intuneca…
Atunci mi-am amintit de ce mi-ai povestit tu…intamplarea cu castelul acela “bantuit” pe care l-ai vizitat acum multi ani. Era chiar in acea padure, asa ca le-am zis celorlalti:
-Baieti, stiu ca e un castel prin apropiere…Acum cred ca e parasit, dar ne-am putea adaposti acolo la noapte, nu credeti?
-Nu stiu ce sa zic, incepura David si Tudor.
-Mie mi se pare o idee buna, spuse Eliza. Suntem prea multi ca sa ramanem nu stiu cate ore in masina, pe un drum blocat.
-Sunt de acord cu Eliza, spuse Nicki, colega ei de facultate. Ar trebui sa mergem.
        Cu aprobarea Elizei si a lui Nicki, ceilalti s-au conformat, asa ca ne-am luat bagajele si proviziile (slava Domnului ca le aveam!) si am pornit cat mai repede la drum. Am inceput sa alergam pe poteca aceea unde v-a asteptat trasura fara vizitiu pe tine si pe prietenii tai.
Curand am vazut castelul… Arata impunator, cum statea acolo, parasit, dar inca facand fata furtunii ingrozitoare de afara. Magnificele porti, care in fata voastra s-au deschis singure, erau doar apropiate, fara a fi zavorate. Fetele se minunau de statuile acelor cai inaripati de pe stalpi si chiar si Tudor parea impresionat de castel.
Eu am deschis portile si ne-am indreptat repede catre usa de la intrare. Era deschisa si aceea. Nu mi s-a parut ciudat, ci doar putin curios, pentru ca ma intrebam cine fusese cel care a plecat ultima data de acolo si ce i s-a intamplat de nu a inchis-o.
Am strabatut holul si ne-am ghemuit pe canapeaua aceea, mult mai veche fata de cum ai gasit-o tu, mama, si roasa de molii sau pe fotolii de acolo. Mi-amintit ca un foc ardea vesel cand ati fost voi acolo… Prea multi ani trecusera, insa, fara ca cineva sa se mai ocupe de castel, asa ca era un frig ingrozitor intre peretii aceia vechi, dar macar nu ne ploua si eram la adapost de furtuna dezlantuita.
David m-a intrebat cum de stiam de castel si atunci le-am povestit de farsa pregatita tie si prietenilor tai, cand oamenii care au organizat excursia v-au facut sa credeti ca acest castel e bantuit. Ei habar nu aveau de istoria locului sau de nobilul bogat si fata lui. Ca sa nu ii sperii prea tare, nu le-am zis de silueta cu manusi albe. Pe baieti nu i-a interesat prea mult, dar fetele au fost fascinate de poveste, in special Eliza. Ignorand frigul, ea le-a luat pe Delia si Nicki pe marea scara din mijlocul camerei. Tudor a ramas jos, facandu-si de lucru cu telefonul lui performant, dar nefolositor, pentru ca nu era semnal, in timp ce eu si David le-am urmat pe fete. Chiar daca ele nu stiau de silueta infricosatoare, eu ii adusesem pe toti in castelul acela si ma simteam oarecum responsabil.
Am gasit dormitoarele. Un strat gros de praf se asternuse peste fiecare mobile, erau panze de paianjen prin colturile camerelor si aerul inchis. Desi fetelor li se parea foarte interesanta fiecare camera in care intrau, nu puteam sta prea mult acolo din cauza ca nu respiram prea bine… Asa ca doar deschideam fiecare usa, vedeam ce se ascundea dincolo si mergeam mai departe.
Intr-un final, avand in vedere ca se facuse tarziu si eram cu totii obositi de pe drum, ne-am intors in camera unde Tuudor deja adormise, ne-am cautat un locsor cat mai confortabil in fotoliile vechi si ne-am culcat. Dupa vreo doua ore, m-au trezit niste zgomote ca de pasi. Parea ca cineva coboara in graba scarile, dar cand m-am uitat intr-acolo, nu era absolut nimeni. Nu am vrut sa ii trezesc pe ceilalti, dar am stiut ca nu mai puteam sa dorm linistit. Am luat o lanterna din rucsac si am urcat pana la al doilea etaj, verificand fiecare camera, dar nicio fiinta nu parea sa fi fost acolo de mult timp. In timp ce ma intorceam, am simtit pe cineva in spatele meu.
-Bau! spuse Eliza, evident amuzata de expresia pe care am avut-o cand m-am intors si ea mi-a indreptat lanterna drept in fata.
-Of, Eliza, m-ai speriat!
-Da, am observat asta! zise ea inca razand. Ce faci aici?
-Am auzit niste zgomote si am venit sa vad daca mai e cineva aici, cu noi… Dar haide sa ne intoarcem…nu trebuia sa vii pana aici.
-M-am trezit din intamplare si am vazut ca nu mai erai cu noi. Credeam ca ai disparut si tu, ca fata din povestea cu mama ta.
-Nu, nu dispar eu asa repede! ii raspunsei eu.
Am coborat. Eliza s-a culcat la loc iar eu am ramas la fereastra, asteptand zorile. Cred ca ar fi trebuit sa incerc sa dorm, pentru ca eram si eu foarte oboist si imaginatia imi juca tot felul de feste. Auzeam iar pasi si simteam pe cineva stand in spatele meu, dar cand ma intorceam, nu era niciodata nimeni acolo. Toti dormeau linistiti.
Dupa o noapte grea, zorile au sosit…cerul era plumburiu, dar nu mai ploua. Ceilalti s-au trezit.
-Nu mancam? intreba Tudor morocanos. Nu ii placea unde si-a petrecut noaptea, dar, ce puteam face? Alta solutie nu prea aveam.
-Desigur, Tudor, ii raspunse Delia.
-Sa mai pastrati totusi ceva, nu stim cat vom ramane aici, i-am sfatuit eu.
-Am inteles, sefu’, glumi David.
-Sa stii ca eu vorbesc serios.
-Bineinteles, raspunse Eliza in locul meu. Nu stiu ce i s-a intamplat, dar parea palida si oarecum speriata, oricum foarte diferita de fata glumeata de acum cateva ore.
In timp ce mancam, Delia a propus ca cineva din noi sa mearga sa verifice daca s-a eliberat drumul.
-Merg eu, zise Tudor imediat, chiar vroiam sa iau ceva din masina.
-Bine, spuse fata. Te insotesc. Am nevoie de niste aer curat.
Ei au plecat. David si Nicki au iesit sa vada cimitirul din curtea castelului de care le spusesem in ajun. Eu am ramas cu Eliza.Am intrebat-o daca a patit ceva. A zis ca a simtit cum o mangaia cineva pe par. Cand am auzit asta, m-am speriat foarte tare. Deci, nu era doar imaginatia mea. Ceva chiar se intampla acolo.
-Ne-am intors, zise David.
-Destul de infricosator cimitirul, zise Nicki. Saracii baieti ucisi de nobilul care nu vroia ca fata lui sa se casatoreasca…
Stii doar ca Nicki e foarte sensibila si nu ii plac povestile triste.
-Nici eu nu il pot intelege pe nobilul acela. Dar totul a ramas in trecut. Sper…adauga Eliza, uitandu-se la mine.
Eu ma tot gandeam daca sa ii spun sau nu de silueta vazuta de tine. Nu ma lasa inima s-o sperii si am tacut… Dar evenimentele urmatoare ne-au speriat insa pe toti.
Cum nu prea aveam ce face, Nicki a propus sa cautam si noi camera cu oglinzi. Am pornit toti patru prin aripa de est in cautarea ei. Am gasit-o destul de usor. Geamul camerei era spart, asa ca intra aer proaspat. Cateva oglinzi erau inca intregi si puteai vedea pietrele pretioase de pe margini.
In timp ce se invartea prin camera, Eliza a vazut ceva in spatele uneia dintre oglinzi. Eu si David am ajutat-o sa o dea la o parte si am vazut si noi ca era o usa secreta. Eliza a intrat prima, a mers pana in mijlocul camerei, dupa care s-a oprit cu o expresie uimita pe fata. Dupa ea am intrat si noi. Pe moment nu stiam de ce s-a oprit, dar apoi am vazut in fata ei un portret in marime naturala a unei fete ce arata exact ca Lizzi a noastra. Intr-un colt al tabloului era scris “Caterina Avramescu, de Eliel Cassidy”.

Abia am citit cele scrise pe tablou, ca Eliza a si iesit repede afara din camera secreta. Pe hol, a inceput sa planga, suspinand:
-Aceea trebuie sa fie fata nobilului. Arat exact ca ea…! De ce arat exact ca ea?
-E doar o coincidenta, Lizzi, i-am zis eu imbratisand-o. Stai linistita, nu se va intampla nimic. Dar cat ma inselam…
Eliza inca plangea cand ne-am intors jos. Tudor si Delia tocmai intrau. Ne-au zis ca pomul doborat de furtuna era tot acolo si poate de-abia ziua urmatoare vom putea pleca.
-Ce ai patit, Eliza? o intreba Tudor.
-Am gasit un tablou al fiicei nobilului. Se numea Caterina Avramescu. Arata exact ca Eliza, ii explica David.
-Eliza, stai linistita, ii spuse si Delia. E doar o coincidenta, nimic mai mult, sunt sigura.
Peste zi, spre fericirea Elizei, care s-a mai inveselit, nu s-a intamplat nimic. Dar, pe inserate, pe cand eram cu totii jos, discutand ce o sa facem daca nici maine dimineata nu va fi eliberat drumul, a inceput cosmarul… La inceput, am auzit o fata plangand. Ne-am intors cu totii spre Eliza, dar ea era linistita. Am incercat sa nu dam importanta faptului.
Delia si Tudor au spus ca vor sa vada si ei tabloul Caterinei, asa ca au urcat la etaj. Eu ma uitam pe o fereastra, in curtea castelului, cand le-am auzit pe Eliza si Nicki tipand. L-am intrebat pe David ce s-a intamplat si el mi-a spus ca au vazut pe scari, la nici doua minute dupa ce le urcasera Delia si Tudor, o silueta a unui barbat, care purta manusi albe. Parea ca se duce dupa prietenii nostrii.
Probabil ca descoperirea tabloului Caterinei a trezit spiritul nobilului si al fetei, care si-au reluat astfel certurile obisnuite din timpul vietii lor. Asta explica plansetul auzit de noi mai devreme. L-am rugat pe David sa ramana jos cu fetele iar eu m-am dus dupa Delia si Tudor. Mi-era frica sa nu le faca ceva spiritul furios.
I-am gasit in camera descoperita de noi mai devreme. Aveau o lanterna cu ei si citeau ceva. Nu le auzisera pe Eliza si pe Nicki tipand mai devreme.
-Ce faceti aici? i-am intrebat eu.
-Uite ce am gasit, zise Tudor si imi intinse un vechi carnet.
-Asta pare a fi ultimul jurnal al Caterinei, adauga Delia.
Dupa cum iti poti inchipui, mama, nu se mai intelegea aproape nimic de pe foile ingalbenite de vreme peste care trecuse mana gingasa a Caterinei in urma cu atat de multi ani, pastrandu-i, intr-o oarecare masura, suferintele pricinuite de tatal ei… Pe ultimele foi se distingeau cateva cuvinte: “pictorul Eliel”, “am incercat sa fugim”, “tata ne-a descoperit”, “il voi pierde si pe Eliel, nu mai pot suporta”.
Asadar, ultimul om ucis de nobil, inainte de moartea fiicei sale, a fost chiar omul care i-a pictat acesteia tabloul de care Eliza, si noi toti, de altfel, ne am speriat atat.
Dupa ce am citit aceste randuri, am vrut sa coboram toti trei, dar, deodata, nu am mai putut sa respir si am simtit cum cineva ma impingea spre o fereastra deschisa din camera… Fereastra era destul de mare si la o inaltime periculoasa. Nu puteam sa vorbesc, eram mort de frica, incercand sa scap de inamicul invizibil.. In groaza momentului, plansetul fetei s-a auzit din nou. Orice ma impingea spre fereastra era destul de puternic si m-am dezechilibrat, si aproape as fi cazut daca Tudor, care ramasese speriat pe loc, nu si-ar fi revenit si nu m-ar fi prins de mana. Delia, nu stiu de unde, a gasit curajul sa mearga jos si sa il cheme pe David. Acesta, impreuna cu Tudor, care nu ma mai putea tine mult timp, m-au ridicat, salvandu-mi astfel viata.”
Cand a ajuns la aceasta parte, eu am inceput sa plang si l-am imbratisat. Bietul meu copil, ce facuse el ca sa merite furia nobilului? Poate nu ar fi trebuit sa ii povestesc niciodata de excursia aceea de cand eram tanara. Asa nu ar fi stiut de castel…
“-Lasa, mama, acum sunt bine.” relua Andrei.
“Imediat cum am fost cu picioarele pe pamant, am coborat cu totii, le-am luat pe Eliza si pe Nicki, spunand ca nu mai putem ramane o clipa acolo. Si, exact ca si cei care fusesera acolo inaintea noastra, am fugit lasand usa castelului larg deschisa, lasandu-l in urma pe Avramescu si pe biata lui fata.
Am ajuns la masina, ne-am urcat in ea si am asteptat ivirea zorilor. Nu mai imi gaseam cuvintele sa le multumesc lui Tudor si David, fara de care n-as mai fi fost aici.
Eliza incepuse sa se simta vinovata, crezand ca asemanarea ei cu Caterina Avramescu trezise spiritele din castel. Bineinteles, nu era vina ei. Totusi, nu ne puteam explica de ce semana atat de bine cu ea…
De dimineata, am rasuflat usurati cand a venit un echipaj sa elibereze drumul. Am pornit imediat inapoi; dupa cele intamplate, nu aveam dispozitia necesara sa ne continuam calatoria. Aseara am oprit la un hotel, de unde te-am sunat, dar nu ti-am spus ce s-a intamplat ca sa nu te ingrijorez. Si acum, iata-ma!” incheie el.
-Cat ma bucur ca esti bine, dragul meu!
-Si eu, crede-ma… Si le voi fi mereu recunoscator lui Tudor si David… Acum stiu ca intre lumea pe care o vedem si lucururile de care ne temem exista usi, iar cand acestea sunt deschise, cosmarurile devin realitate…



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ai sa imi spui ceva?