Vorbe ratacite, fugare, la intamplare,
zburand pe hol in urma mea,
mi s-au lipit de timpan,
scurgandu-se in minte.
Aparitii erau tot ce asteptam
si tot ce visam era lumina pe care
numai eu cred ca o vedeam.
Timpul zbura, rostogolindu-se
secunda cu secunda in trecut
siera nevoie de El, ca de aer.
Toata lumea era galaxia lui,
unde El era Soarele ce guverna,
iar o biata planeta murea de frica
sa nu i se termine axa de rotatie.
Dar, intr-o zi, obosita de asteptarea incapatanata,
fara de seama, am plecat.
L-am dat jos din centrul galaxiei,
aruncandu-l in univers,
spargand piedestalul pe care era asezat
in mii si mii de bucatele,
din care se pare ca am pastrat
doar cioburi de carouri si verde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ai sa imi spui ceva?