Sebastian stătea pe
micul scaun pe care îl lua cu el la locul de muncă - o bucățică de stradă,
înconjurată de un gărduleț, un chioșc de ziare și o tarabă cu legume, dintr-un
cartier mărginaș al Capitalei. Alături de el, pe câteva ziare vechi, ponosite,
cu știri nu prea interesante, scrise de așa-ziși jurnaliști, se aflau
mărunțișurile pe care spera să le vândă - cutii de chibirituri, pachete de
șervețele, nasturi, câteva brățări lucrate manual.
Treaba nu mergea prea
bine, se vedea că trecătorii erau prea preocupați de problemele lor sau de
locurile unde trebuiau să ajungă ca să-l mai observe și pe el. Mulți nici nu
priveau în direcția sa, nedorind parcă să-i întâlnească ochii. Privirea sa nu
era stânjenitoare, nu se ruga de nimeni să cumpere ceva, deși avea atâta nevoie
de câțiva bănuți. A se uita la oameni era singura sa plăcere, în mijlocul
singurătății care îl măcina încet, de ceva vreme.
Iat-o, de pildă, pe
tânăra care tocmai a depășit-o pe doamna cu batic roșu. Fata, vorbind la
telefon, se încruntă - oare ce ar fi putut să o necăjească, umbrindu-i pentru o
clipă tinerețea? Poate că intervenise vreo problemă sau trebuia să fie undeva
mai devreme decât fusese vorba
inițial...
-Cât costă două
pachete de șervețele? îl întrebă cineva.
-Un leu, drăguță, răspunse
Sebastian.
Nu de multe ori i s-a cerut în ziua aceea
informații despre prețul obiectelor de vânzare, dar încercă să fie cumsecade cu
fiecare client, nedorind să lase la vedere ceva din amărăciunea care i se
strecura în suflet, la gândul că el și marfa lui sunt aproape invizibili.
Seara veni repede, ca în toate zilele nesigure
dintre sfârșitul toamnei și începutul iernii. De la taraba din față, Ion îl
întrebă:
-Ai câștigat ceva, nea
Iordache?
Nu apucă să răspundă.
Sacoșa în care își strângea lucrurile aproape că îi căzu din mână, căci printre
mașinile de la semafor se strecurase o ambulanță, cu sirenele pornite, sunetul
lor răsunând pentru câteva minute prin înserarea plină de lumini a orașului și
răscolind răni nevindecate în sufletul lui Sebastian.
Nadia - în ciuda a toate - dragostea vieții mele. Huntington -
nenorocirea vieții noastre.
Huntingtonul și-a făcut
apariția când Nadia avea vreo 30 și ceva de ani. La început, sperasem ca
stările ei de amețeală să nu reprezinteceva grav. N-am luat în seamă stângăcia
ei sau nopțile albe pe care le avea uneori soția mea drept semne ale unei
tragedii. Nici măcar nu îndrăznisem să o întreb, după ceva ani petrecuți
împreună, cum își pierduse mama pe când era doar o adolescentă, fiindcă Nadia
nu era dornică să îmi spună prea multe despre ce trăise înainte să mă cunoască.
Spunea mereu că viața ei a început să conteze doar din clipa în care am format
un cuplu...
În timp, boala a devenit însă evidentă – dificultățile de
vorbire, ocazionale momente în care: nu-și mai aducea aminte lucruri mai mult
sau mai puțin importante și diverse alte indicii au condus către diagnosticul
implacabil pus de medicul său –
Huntington.
A început să ia câteva pastile pentru a ține, pe cât posibil, boala sub
control. Medicul ne-a recomandat de mai multe ori să căutăm ajutorul
psihologilor. De parcă asta m-ar fi putut ajuta să accept că soția mea avea să
se stingă încet-încet sub ochii mei! De parcă mândria Nadiei i-ar fi permis să
își arate vulnerabilitatea față de altcineva în afară de mine.
Îmi amintesc serile în care soseam acasă de la serviciul acceptabil pe
care îl aveam pe atunci și o găseam stând pe marginea patului, cu o privire
îngrozită. Cum mă vedea, sărea în brațele mele, rugându-mă să o scap de
entitățile ce voiau să o străpungă cu săbii în flăcări. Mă durea să văd cât de
neclară și absurdă devenea gândirea ei uneori. Alteori... trebuia să tragem
draperiile în mijlocul zilei – i se părea că vede la fereastră copii cu
ochi galbeni, rânjind la ea amenințător.
Se întâmpla câteodată să fie lucidă – atunci....
atunci îmi cerea scuze că mă chinuie, că trebuie să o suport în halul în care
era uneori (de unde știa că se comportă ciudat? Eu niciodată nu îi reproșam
nimic, nu îmi trecea prin cap! Aș fi dat orice să poată scăpa de soarta aceea
chinuitoare!). Îi spuneam că o iubesc oricum ar fi, plină de viață sau de
tristețe, sănătoasă sau bolnavă. La vorbele mele,însă, se retrăgea oriunde se
nimerea, încuind ușa. O auzeam plângând și nu voia să iasă ore în șir - unde
greșeam? Oare nu mă credea? Oare chiar putea să se îndoiască de mine?
Acum, singur și bătrân, mă întreb dacă ar fi fost mai bine sau nu să
avem copiii pe care mi-i doream mai demult... cunoscând însă boala Nadiei,
probabil că e mai bine că nu a rămas niciodată însărcinată...
Și... spre final... momentele de normalitate au fost din ce în ce mai
rare – mintea cea de odinioară, rațională și luminoasă a Nadiei mele, era rătăcea
complet în întunericul amintirilor pierdute, al gândurilor distorsionate, al
furiei inexplicabile. În ultima seară petrecută alături de ea, înainte de a
cădea într-un somn zbuciumat, mi-a spus să caut răspunsuri în spatele pânzei de
păianjen. Probabil delira și atunci...
Apoi... a urmat sfârșitul – al ei și al sufletului meu, zdrobit fără
speranță. Mă întorsesem acasă de la muncă, obosit, dar dornic să o strâng pe
Nadia mea în brațe, indiferent dacă m-ar fi recunoscut sau nu, dacă ar fi
trebuit să îi explic că sunt Sebastian al ei și nu vreun străin care
intenționează să o atace. Sufrageria era în dezordine. Vecina care mai stătea
uneori cu ea plecase de vreo jumătate de oră, mă sunase să îmi spună. Am intrat
la baie... și am văzut-o. Pe jos, cu un tub de pastile lângă mâna ei mult prea
albă, firavă.
Ca un robot, am sunat la
salvare. Curând, s-au auzit sirenele ambulanței. Atunci, aproape că am
înnebunit și eu.
***
Nu i-am spus niciodată lui
Sebastian de ce a murit mama. Sunt surprinsă că am reușit să țin ceva atât de
important secret, dar... cum să îi spun? Când să-i fi spus asta? La început? Să
fugă de mine? Când m-a cerut în căsătorie – să se sperie de
șansele enorme de a moșteni boala și să fugă? Sau să rămână lângă mine din
milă? Nu aș fi suportat niciuna dintre aceste variante. Știu... ah! știu că
sunt vrednică de dispreț, că sunt îngrozitor de egoistă fiindcă ascult numai de
nevoia mea de a-l avea alături și, în timpul ăsta, îi nenorocesc viața.
Sebastian își dorește atât de mult copii... dar nu pot să risc. Chiar acum, pe
când încerc să scriu rândurile acestea, mâinile îmi tremură, abia mai pot ține
pixul cum trebuie. Cum să aduc pe lume o ființă predispusă la nenorocirea care
mă paște? Și nici nu pot să-i explic. Trebuie să mă feresc eu singură...
Simptomele mi s-au înmulțit, mi s-au agravat. Sebastian nu îmi spune, e lângă
mine și e la fel de tandru și de grijuliu ca întotdeauna, dar îmi dau seama că
uneori nu sunt eu, nu își poate ascunde prea bine expresia de surprindere și
ușurare temporară când vede că mă comport normal. Sunt o nenorocită! Deși vreau
să îl strâng în brațe și să nu îi mai dau drumul, tot ce pot face e să mă încui
într-o cameră și să plâng.
Cărțile cele vechi ale mamei sunt într-un dulap, în pod. Îmi place să stau aici
ascunsă și sper, în siguranță... Nu cred că acei copii îngrozitori cu ochi
galbeni mai pot ajunge la mine aici... Stai! Uite niște vopsea albă! O să
desenez o pânză de păianjen pentru bărbatul acela care vine uneori în casă și e
atât de drăguț cu mine.
