Intalnirea

   Intr-o sambata seara de iunie, ma grabeam sa ajung cat mai repede acasa in apartamentul meu, pentru ca incepuse dintr-o data o ploaie zdravana, o adevarata furtuna, avand in vedere fulgerele care brazdau cerul, tunetele ce se auzeau in departare si crengile aplecate de vant ale copacilor. Era o vreme extrem de nepotrivita sa fii afara, chiar si cu masina. Ar fi trebuit sa raman la Claire, nu sa ma grabesc sa ajung acasa pentru un articol amarat pe care oricum il aveam de predat saptamana viitoare.
   Pe cand ajunsesem pe pod, care era aproape de blocul in care locuiam, am vazut un tip care se comporta ciudat. Statea aplecat peste balustrada podului, neavand nicio intentie de a pleca de acolo cat mai repede.
   -La naiba, mi am zis eu. Nu il pot lasa acolo. Cine stie ce i se poate intampla pe o vreme ca asta.
   Asa ca, imediat dupa ce am coborat podul, am oprit masina si am luat-o la fuga spre acel om. In timp ce alergam, ma gandeam ce as putea sa ii zic unui strain ca sa il conving sa plece de acolo. Ma rog, trebuia sa gasesc eu ceva.
   -Domnule! Domnule! Ma auziti? am tipat eu. Niciun raspuns.
   -Domnule! Trebuie sa plecati de aici. E periculos sa stai afara pe furtuna asta.
   -Nu-mi pasa, a raspuns el, intorcandu-se spre mine si tintuindu-ma cu niste ochi verzi care straluceau in noapte cu toata ploaia ce cadea cu galeata. Mi-am dat seama ca pe fata lui nu erau numai picaturile de apa, ci si siroaie de lacrimi. Ceva i se intamplase. Ceva foarte rau, de nu ii mai pasa de propria viata. Clar, nu il puteam lasa acolo.
   -Domnule, va rog sa veniti cu mine! am mai incercat.
   -As vrea sa raman singur, daca nu va deranjeaza, striga el.
   -Imi pare rau, dar ma deranjeaza. Nu va las aici in starea asta, i am zis eu, luandu-l de mana si incercand sa il trag dupa mine. Ceea ce parea o misiune aproape imposibila. Dar macar incercam.

   Nu stiu ce s-a intamplat, probabil ca a citit in ochii mei ca nu aveam de gand sa il las in pace, dar, la un moment dat, "stanca" s-a miscat, urmandu-ma in fuga pana la masina. Acolo, i-am oferit o batista. A primit-o fara sa zica un cuvant. In timp ce conduceam cele cateva sute de metri pana acasa, il auzeam plangand incet. Of, intotdeauna sunt impresionata cand vad tipi plangand. Bine, sunt si ei oameni, normal, dar se presupune ca ar trebui sa fie mai puternici decat noi, sau, macar, sa nu planga in fata altora. Asa credeam eu atunci, la cei 26 de ani impliniti cu doar o saptamana inainte de aceste evenimente...
   In cateva minute, urcam impreuna cu acel strain scarile spre apartamentul meu. Am deschis usa, i-am zis sa se aseze pe canapea si sa se linisteasca. I-am adus o patura apoi am fugit la bucatarie sa fac un ceai. I-am dus o cana lui, dupa care am mers in camera mea. M-am schimbat de bluza si pantalonii uzi, mi-am luat un tricou si pantaloni de trening, apoi mi-am sters putin parul cu un prosop. Cand am iesit din camera, aproape ma temeam ca strainul sa nu fi plecat sa infrunte iar, de unul singur, furtuna de afara. Dar nu, era tot acolo. Nu se miscase niciun centimetru.
   Am traversat linistita holul, ajungand in sufragerie. M-am asezat pe fotoliul de langa canapea, intrebandu-ma daca imi va povesti ce i s-a intamplat. Dar nu imi venea sa il intreb. Chiar daca il ajutasem, nu vroiam sa par prea indiscreta, desi curiozitatea mea de jurnalista ma rodea. Am stat vreo zece minute, uitandu-ma la el. Barbatul parea sa se uite intr-un punct fix de pe covorul meu albastru, sorbind doar din cand in cand din ceai. Dupa acele zece minute, si-a ridicat privirea spre mine.
   -Multumesc. Dar nu trebuia sa faci ce ai facut. Trebuia sa ma lasi acolo, afara.
   -Fii serios, nu puteam sa te las acolo. Si nu ai pentru ce sa imi multumesti. Cred ca daca era invers, nici tu nu ma lasai afara pe vremea asta, nu?
   -Mda...asta asa e...
   -Ma bucur ca ai inteles asta, am zambit eu.
   Apoi, tacere din nou. Deja decisesem ca il voi lasa pe el sa imi povesteasca ce a patit, daca va dori. Asa ca i-am spus ca poate sa doarma la mine in noaptea aceea. I-am dat niste haine mai vechi, dar curate, ramase de la fratele meu, pe cand locuia la mine si apoi m-am dus la culcare.
    In acea noapte, nu am dormit prea bine. Cred ca ma trezeam din ora in ora sa vad daca el mai e acolo. Zic "el" pentru ca nu stiam nici macar cum il cheama. Cu toate astea, nu m-am gandit niciodata ca ar putea fi periculos sa las un strain sa doarma in apartamentul meu. Nu m-am gandit nicio clipa ca mi-ar putea face vreun rau. Ma temeam insa sa nu atenteze la propria lui viata, nicidecum la a mea. Intuitia imi spunea ca este un om bun, doborat de greutati. Si, de cele mai multe ori, intuitia nu ma inseala.
   Duminica de dimineata, am pregatit un mic dejun rapid pentru amandoi. El abia a ciugulit din painea prajita. Oricat l-am rugat sa manance putin mai mult, nu a putut fi convins. In timp ce eu spalam cele cateva vase, el m-a intrebat daca poate sa mai ramana cateva ore. A spus ca ii placea atmosfera calda din apartamentul meu si inca nu vroia sa se intoarca la problemele lui, care il facusera sa vrea sa renunte la viata.. La mine se simtea in siguranta. M-am bucurat sa aud asta si i-am spus ca poate ramane cat doreste. In cursul celor cateva ore in  care a mai stat la mine, mi-am muscat de nenumarate ori buzele sa nu il intreb ce i s-a intamplat. Eram atat de curioasa... Dar trebuia sa am rabdare. Pe la ora 6 seara a plecat. Imi daduse insa o carte de vizita cand a iesit pe usa si i-am dat si eu numarul de telefon. Am uitat insa sa ii zic cum ma cheama...Of, aiurita mai sunt cateodata! Am citit cartea lui de vizita imediat cum am inchis usa in urma lui. Erau trecute acolo adresa si numarul lui de telefon. Era avocat. Si se numea Andrew Smith.
    In restul zilei, am scris articolul pe care dorisem sa il scriu cu o seara in urma. In zilele urmatoare, nu am mai auzit nimic de Andrew. Claire, pe care o pusesem la curent cu ce facusem, ma tot intreba daca a sunat si parea foarte dezamagita cand ii spuneam ca nu. I se parea foarte romantica situatia si astepta cu nerabdare sa vada ce mi se va intampla mai departe. Bineinteles, eu nici nu ma gandeam la asa ceva atunci...
   Pe la sfarsitul saptamanii, in timp ce ma intorceam acasa de la serviciu, a sunat telefonul.
   -Alo, am raspuns eu.
   -Andrew Smith la telefon. Tu esti?
   -Da, am zis eu zambind. Eu sunt. Imi pare rau, numele meu este Suzie.
   -Buna, Suzie. Ma intrebam daca te pot vedea. Nu ti-am multumit cum trebuie pentru ce ai facut...
   -Hmm...iar incepem....Dar ma poti vedea, desigur. Cand? Unde?
   -Pot veni la tine?
   -Da. Ajung acasa intr-un sfert de ora.
   -In regula, ne vedem mai tarziu.
   -Bine. Te astept.
   -La revedere.
   O jumatate de ora mai tarziu, Andrew a sunat la usa. Avea un superb crin alb in mana.
   -Buna, Suzie. (Imi placea cum imi zicea numele. Inca imi place.) Asta e pentru tine, zise el, intinzandu-mi floarea.
   -Multumesc. Intra, nu mai sta acolo in usa.
    Ne-am asezat pe canapea. De data asta nu a trebuit sa astept prea mult pana sa imi zica ceva.
   -Ti-ar placea sa stii ce mi s-a intamplat de a trebuit sa ma aduni atunci de pe strada ca pe un caine parasit?
   -Da, eram atat de curioasa. Dar nu mi-am permis sa te intreb nimic. Daca imi povestesti tu din proprie initiativa insa, ar fi perfect.
   -Cred ca meriti sa fiu sincer cu tine, dupa ce mi-ai intins mana, asa ca iti voi spune. Viata mea, pe cat de simpla li se pare altora, care nu imi cunosc povestea, pe atat de trista si complicata mi se pare mie. Toti ma stiu ca un avocat care isi face treaba si are o sotie pe care o iubeste si care ii va darui un copil. Nimic neobisnuit pana acum. Dar in acea seara in care m-ai gasit, destinul mi-a dat cea mai nemiloasa lovitura, incat credeam ca nu mai pot iesi din abisul in care ma scufundasem. Nici acum nu sunt sigur ca pot sa trec peste. Dar macar pot sa iti vorbesc tie despre asta. In afara de rudele apropiate si cativa prieteni, nu mai stie nimeni. La ce bun? De parca asta ar rezolva ceva. Nu vreau sa lungesc prea mult povestea. Cum am spus...in urma cu o saptamana, sotia mea se pregatea sa nasca. Eram amandoi ingrijorati, deoarece mai avea o luna pana la termen si fuseseram avertizati de doctor ca baietelul nostru (stiam ca va fi un baiat) ar putea avea probleme. Stateam cu sufletul la gura, rugandu-ne ca totul sa iasa bine. Dar nici prin cap nu imi trecea ce s-a intamplat pana la urma. In acea sambata, pe la amiaza, cand Danielle era in sala de nasteri, infiermiere ieseau si intrau de acolo cu niste expresii ingrijorate pe chip. Nu am putut sa scot niciun cuvant de la vreuna din ele. Toate ziceau acelasi lucru : "Facem tot ce putem ca sa ii salvam pe amandoi." Atunci nu intelegeam bine la ce se refera. Stiam ca baiatul ar putea avea probleme, dar de Danielle nu zisese nimeni nicoadata nimic. Si fuseseram la toate controalele necesare pana atunci. Dupa ceva timp care mie mi s-a parut o vesnicie, a iesit doctorul. "Amdrew, imi pare extrem de rau. Am pierdut-o pe Danielle." In acel moment parca mi-a cazut cerul in cap. Nu puteam sa inteleg...Cum de s-a intamplat asa ceva? Doar cu cateva ore inainte discutasem despre copilas, cum vroia ea sa il numeasca Davy, la ce facultate sa il dam, ca il vom lasa sa aleaga ce vrea...chestii obisnuite pentru niste viitori parinti. Si acum, ea nu mai era. Nu il mai putea vedea pe Davy mergand, rostind primul cuvant. Iar Davy nu va mai avea o mama. Eu am ramas fara Danielle...Lumea a ramas fara Danielle.
   In acest punct, Andrew s-a oprit putin sa isi stearga o lacrima ratacita de pe obraz. Si eu incepusem sa plang, simtind parca durerea care razbatea din vorbele lui.
   -Dupa ce mi-a spus doctorul ca Danielle a murit, relua el, am cerut sa o vad imediat. M-au lasat sa intru. Cred ca am stat o ora, poate doua sau poate mai mult, langa ea, plangand si intrebandu-ma de ce a trebuit sa plece ea. Cand dispare cineva drag, niciodata nu ne dam seama de ce. Ce a facut sa merite asta. Nici eu nu intelegeam, nu inteleg si nu voi intelege vreodata ca trebuie sa il cresc pe Davy singur, fara ea. Dupa ce m-au dat medicii afara, am iesit din spital, ratacind pe strazi si ma infuriam de fiecare data cand treceam pe langa vreo mama cu copilul ei, stiind ca nu ii voi putea vedea niciodata pe Davy si Daniellle impreuna. Neputinta...asta cred ca e cel mai rau sentiment. Sa stii ca ceva nu depinde de tine...Si oamenii sunt atat de neputinciosi uneori... Si pe acel pod m-ai gasit tu....Sunt sigur ca m-as fi aruncat...toata ziua asteptam sa nu mai fie multi oameni...pentru ca nu vroiam ca cineva sa ma vada, sa ma compatimeasca sau....sa ma opreasca. Dar ai aparut tu, asa cum bine stii. Si ceva din glasul tau hotarat prin ploaia asurzitoare, sau poate ochii tai atat de ageri...m-au facut sa vin cu tine...Asa ca, daca nu ai fi venit, eu as fi fost poate doar o stire intr-un ziar, o sinucidere in plus...
   Dupa ce a terminat l-am imbratisat si i-am spus ca ma simt foarte norocoasa ca am trecut pe acolo sambata trecuta si ca nu am mers mai departe, ci am oprit si l-am salvat. Eu...Suzie Clarkson, o eroina! Nu-mi vine sa cred.
   -Dar acum, Suzie, ce voi face? Cum ma voi descurca fara ea? Doare si azi la fel de mult ca in prima clipa cand am aflat ca nu mai e.... Nu pot sa il cresc pe Davy singur...Nu stiu....nu sunt un tata bun....zise el disperat, ridicandu-se in picioare. A ramas cu privirea indreptata asupra orasului, langa fereastra mea.
   -Nu ai de unde sa stii daca esti sau nu un tata bun, pentru ca nu ai incercat niciodata, i-am spus eu, punand o mana pe umarul lui. Sunt sigura ca te vei descurca de minune cu Davy. Si mai mult ca sigur te vei mai indragosti, candva, de o femeie buna, care te va ajuta cu cea mai mare placere cu baietelul. Stiu, acum nu poti vedea, pentru ca te orbeste durerea asta imensa, dar viata are, chiar daca putine, si momente bune, frumoase. Te rog sa nu renunti! Cu timpul, vei invata sa vezi minunile ei. Nu te lasa doborat de aceasta tragedie. Fii puternic. Daca nu pentru tine, atunci pentru Davy...sau pentru Danielle...care sigur nu ar vrea sa renunti tocmai acum, cand tu esti singurul care i-a ramas copilului. Danielle trebuie sa traiasca in continuare, prin tine si Davy.
   -Stiu ca ai dreptate...dar e atat de greu....
   Dupa acea seara in care Andrew mi-a spus ce i s-a intamplat,. am continuat sa ne vedem. Am fost cu el sa il luam pe Davy de la spital. Avand in vedere ca el trebuia sa munceasca, micutul este ingrijit de mama lui Andrew. Am fost si eu de cateva ori pe la el. Este un copil superb, care nu plange aproape niciodata. Si are ochii lui Andrew si zambetul lui Danielle - am vazut nenumarate fotografii cu ea.
   Eu si Andrew am devenit cei mai buni prieteni, incercand sa fiu mereu acolo pentru el cand are nevoie de ajutor cu Davy sau doar de cineva care sa il asculte. La un an dupa ce l-am cunoscut, eu a trebuit sa ma mut din tara. Ceva in legatura cu serviciul. Dar am vorbit intotdeauna la telefon, el impartasindu-mi bucuros fiecare progres facut de micul Davy.
   Trecusera doi ani de cand m-am mutat din tara, cand am inceput sa ma ingrijorez ca incepusem sa simt ceva mai mult decat prietenie pentru dragul de Andrew. Mi-era foarte dor de el, ii iubeam devotamentul fata de Danielle, grija pentru Davy, faptul ca niciodata dupa intalnirea noastra nu mai incercase sa se dea batut, ci a mers tot timpul inainte, trecand peste toate piedicile. Ii admiram curajul si taria de caracter de care dadea dovada acum. Pe scurt, il iubeam pe el, cu tot ce reprezenta Andrew Smith.
   Intr-o zi, a sunat la usa cineva. M-am dus sa deschid si am avut parte de cea mai placuta surpriza pe care o puteam avea in acel moment. Andrew astepta pe prag, cu Davy de o mana, care se facuse un baietel superb si cu un buchet de trandafiri in cealalta  mana.
   -Buna, Suzie!
   -Andrew! De ce nu mi-ai spus ca vii?! As fi pregatit ceva...As fi....
   -Am vrut sa fie o surpriza. Mie si lui Davy ni se facuse foarte dor de tine, zise el, intrand, fara sa astepte sa il poftesc eu, in casa. Uau! Imi place cum ai aranjat pe aici.
  -Multumesc. Si mie imi place...
  -Am acelasi sentiment aici ca in vechiul tau apartament. De siguranta si comfort...si o mare caldura...ca un camin adevarat.
  -Ma bucur sa aud asta. Chiar ma bucur, am spus eu, zambind fericita.
  -Suzie...sopti el, dupa ce il puse pe Davy pe un fotoliu.
  -Da...Ce s-a intamplat?
  -Nu prea stiu cum sa zic asta...dar...cred ca am gasit acea femeie buna, care vreau sa fie alaturi de mine de acum incolo...Cred ca am vazut minunea din spatele tragediei de care imi spuneai candva...
   Cand am auzit, am simtit cum imi sta inima...ma si intrebam despre cine o fi vorba, pentru ca nu pomenise nimic de nimeni pana atunci...oh, Doamne...
   -Este cea mai buna persoana pe care o cunosc, care de trei ani a fost alaturi de mine neconditionat...Acea persoana...Esti tu, Suzie, a zis el, pana la urma.
   Credeam ca nu am auzit bine. Oare era posibil? A spus el adevarul?
   -Suzie...vrei sa te casatoresti cu mine? a intrebat el atunci, ingenunchind.
   Atunci am stiut ca a spus adevarul. Nu era deloc genul lui sa glumeasca cu asa ceva.
   -Da. Vreau! am zis eu, fericita ca il aveam pe cel mai bun barbat din lume langa mine.